Importanța follow-up-ului: ce am învățat de la Natalia Antelava (Coda Story)

sssds

Natalia Antelava: „The essence of the investigating journalism is the follow-up.”

text: Anca Chimoiu
foto: Liviu Florin Albei

Natalia Antelava a fost jurnalist corespondent al BBC încă de pe băncile facultății și a avut astfel șansa și de a învăța jurnalism în „tranșee”, devenind reporter de război și de situații de criză. A trăit în mai multe locuri din lume și a acoperit mai multe teatre de război. Ca reporter extern trebuia să facă mereu presiuni la Londra sau la New York pentru ca reportajul să fie difuzat, așa că într-o bună zi, stând în aeroportul de la Sana’a, capitala Yemen-ului, și uitându-se la toți ceilalți jurnaliști care plecau odată cu ea s-a gândit că lucrurile au scăpat cumva de sub control în jurnalismul „clasic”. Era după șase săptămâni în care acoperise, pe cont propriu, criza din Yemen, viza turistică îi expira și risca să fie expulzată – așa că a trebuit să plece, deși lucrurile erau departe de a se fi terminat și clarificat la fața locului. Cum ar putea oare jurnaliștii de azi să facă follow-up consistent? Cum ar trebui să arate o redacție de știri care nu lasă lucrurile în aer și urmărește și ce se întâmplă în lunile de după o criză? După ce și-a pus aceste întrebări, s-a consultat cu diverși cunoscuți și prieteni din branșă pentru a vedea cum s-ar putea realiza acest tip de jurnalism internațional. A durat cam doi ani.

„We really want to create a platform that is not just commited to covering the crisis or a certain issue, but is also designed for continuity. A basic follow-up is important in any sort of journalism, as I was talking earlier today with Luiza on the incredible story about the surgeon here.”

Poveștile la care se gândea atunci Natalia nu apărea niciodată la marile televiziuni ori ziare. La fel ca în situația chirurgului Burnei din investigația Luizei Vasiliu (citește aici seria de 6 materiale): toate televiziunile erau prezente la marele eveniment medical anunțat cu surle și trâmbițe, dar nu venea nimeni a doua, a treia zi sau după o lună să verifice starea pacientului. Investigațiile pe care și le dorea urma să aibă aceeași abordare, pe termen lung, a unui subiect.

„One good example is what happened in Libya, when we had the NATO bombing in Libya; the spotlight was in Libya, everyone was in Libya, the hotels were full of journalists, we’re all covering Libya, then Gaddafi was gone, the bombing was over, then there was nothing in Libya and then the gassing happened.  And then we really didn’t know what happened with the NATO bombing and then the gassing, in six months.”

De aici, dar și din alte experiențe personale, precum cea din Yemen, a venit nevoia de continuitate: pentru înțelegerea cadrului, a informației puse în context și pentru livrarea unor povești care veneau cu mult mai mult decât informația brută oferită la știri, care urmăreau ce se întâmplă și după știre.

Natalia vorbind despre întâlnirea cu Zio Su, 8 ani, unic supraviețuitor din familia sa al ciclonului Nargis, care a lovit Burma în 2008, la TEDx Tbilisi.

Ideea de la care s-a plecat în Coda Story  a fost să folosească potențialul și instrumentele internetului, într-un mod diferit de ceea ce se mai făcuse până atunci. „As a foreign journalist, you send your story then you go to the bar. Now you have to give another update and so on and you never get your drink.”  în experiența Nataliei, în epoca internetului, articolele nu mai au sfârșit sau continuitate, ci mereu update-uri. Primul pas înainte a fost când, în 2014, proiectul Coda Story a câștigat competiția  Startups for News organizată de Global Editors Network.

Având în minte o platformă de reportaje care să realizeze mai mult decât aceste simple update-uri ale unei povești, Natalia și partenera ei londoneză de la începuturi au stabilit o întâlnire cu o agenție de web design care le-a cerut, pentru ce-și doreau ele ca platformă, 200.000 de lire sterline. Banii aceștia nu existau, așa că inițial părea că platforma mai trebuia să aștepte. „Where are those billionaires?” s-au întrebat la finalul întâlnirii, sperând într-o minune ca în cazul ProPublica. Investitorul străin cu multe milioane nu a venit, dar, în mod neașteptat agenția de web design le-a oferit realizarea unui prototip pro-bono și astfel Coda Story a început să prindă contur. Acela a fost momentul în care Natalia s-a gândit că planul chiar devine realizabil, iar încurajările prietenilor nu s-au lăsat așteptate, după cum a remarcat cu sarcasm: „Don’t worry about it, it is not gonna last.” Atunci avea să înceapă de fapt adevărata aventură: cea a strângerii de fonduri și a stabilirii de parteneriate pe termen lung.

Cum nu existau bani pentru a trimite și un fotograf pe teren, s-au gândit să înlocuiască pentru început partea vizuală cu materiale grafice și de ilustrații: „Editorially, we want to create content around individual events and to show what the big picture is. We wanted to be sure that the big picture is never lost but the details are interesting for other people too”, a spus Natalia. „We try to be as creative and truthful as we can.” În timp, Coda Story partea asta s-a dezvoltat într-un mic departament de grafică și animație care produce conținut nu numai pentru propriile investigații, dar și pentru alți parteneri, cum ar fi BBC (vezi aici excelenta animație My Family’s Deadly Escape from Raqqa) , departament care a devenit chiar o mică sursă de venit pentru platformă. 

Ediția-pilot Coda Story s-a lansat  cu o serie despre criza minorității LGBT în Rusia: Russia’s War on LGBTQ Rights. Această criză a fost urmărită timp de șase luni, ceea ce a dus inițial la asocierea Coda cu un site de susținere gay, dar lucrurile aveau să se lămurească în curând: poveștile căutau motivația pentru care Rusia a devenit așa de homofobă dintr-o dată, oficial și fără vreo motivație aparentă (citește aici un interviu mai detaliat cu Natalia despre subiect). 

„We take one story and follow it for a long period of time, stay on characters and subjects.”  

Abordarea Coda Story, deși o platformă recentă, este deja astăzi una de referință, pentru că e foarte greu să faci astfel de jurnalism în care poveștile și personajele să fie urmărite pe o perioadă lungă de timp. Întrebată despre viitor, Natalia  are planuri mari:  „In our dreams, Coda is going to be a media empire, we gonna steal Paul Steiger from ProPublica,  /…/ running ten-fifteen teams of journalists, covering different crisis around the world, globally, making connections that really help you understand, if you want to understand what`s happening.”

***
La câteva zile după prezența Nataliei Antelava la SuperZiceri și Superscrieri
#7, colaborarea dintre Reveal (The Center for Investigative Reporting) și Coda Story, și anume podcastul Russia s New Scapegoats a fost premiat cu prestigiosul duPont Award, motivația fiind “a courageous radio documentary … (that) shed new light on the dangers of Russia’s anti-gay movement and exposed its cynical motives.”

Urmărește Coda Story

Cum construiești o redacție de la zero: Paul Steiger despre ProPublica

sssds

text: Anca Chimoiu
fotografii: Liviu Florin Albei, Claudiu Popescu

Pe Paul Steiger, Jacqui Banaszynski l-a prezentat la un eveniment într-o universitate din Missouri spunând că ar fi putut jura că este jurnalist încă de la prima lor întâlnire, și asta doar privindu-i pantofii, pe care nu îi avea niciodată lăcuiți.

„Since that time I have tried to keep my shoes shined”, cu acestea a deschis legendarul om de presă Paul Steiger seara de Superziceri, duminică, 19 noiembrie, pe scena sălii de teatru Apollo111, purtând o pereche de pantofi sport.

Pantofii unui veteran al jurnalismului de investigație.

Steiger este unul dintre acei jurnaliști care a reușit să rămână toată viața în zona pionieratului, chiar și atunci când avea o carieră cu greutate în spate. La începutul-începutului, părinții viitoarei soții l-au privit cu scepticism pentru că nimeni în acele timpuri nu considera jurnalismul o carieră profitabilă. Cu timpul însă, și absolvenții unor colegii renumite au început să se îndrepte tot mai mult spre jurnalism și chiar și oameni cu studii de afaceri și management – care le-ar fi permis să se devină faimoși și bogați – au ales calea asta. A urmat o bună perioadă în care jurnalismul părea că își câștigase pentru totdeauna statutul și că își trasase cu fermitate granițele. După care a venit, pe nepusă masă, epoca internetului, care avea să schimbe totul pentru totdeauna. Afacerea profitabilă care fusese jurnalismul de print și TV a devenit peste noapte una cu termen de expirare. Sau o șansă. Paul Steiger a adus împreună o echipă de reporteri de investigație proveniți din redacții renumite ca Washington Post or Los Angeles Times, să lucreze pentru o publicație nouă, online. A înțeles foarte repede că s-au schimbat regulile jocului și a valorificat întocmai oportunitățile care veneau din această schimbare neașteptată:

„If you’re running a race, do you wanna be a truck with paper and ink in it or do you wanna be an electron? You know, an electron goes a lot faster and has no space limitations.”

După o carieră de 41 de ani în print, ca jurnalist și apoi ca managing editor al Wall Street Journal, în 2007, Steiger s-a pensionat. Avea pe atunci 64 de ani și se întreba ce anume putea face pe mai departe. A avut norocul nesperat de a întâlni un cuplu de filantropi foarte bogați, foști bancheri, dispuși să investească 10 milioane de dolari US într-un proiect de jurnalism de investigație, pentru care se consultau cu diferiți oameni din presă. A schițat pe o bucată de hârtie cum își imagina că ar putea fi redacția unei platforme de știri, iar spre surprinderea lui, finanțatorii au spus că era fix ce-și doreau. Această carte blanche i-a oferit șansa de a-și crea o echipă valoroasă încă de la început, mai ales și pentru că printul intrase deja în perioada de criză, ceea ce a însemnat inevitabil și concedierea unor condeie tocmai din zona de investigație (cea mai costisitoare parte a unei redacții).

Despre modele de redacții/publicații & susținerea lor, Paul Steiger & Natalia Antelava LIVE @ Weekendul Superscrieri 2018 (Teatrul Apollo):

Despre alcătuirea echipei, Steiger povestește cu mult umor: „My philosophy  in management has always been to get as many smart people between me and the work as possible, so I knew the right people to recruit and hire.” Ca redacție nou-constituită, aveau însă o problemă: publicul nu auzise vreodată de ei, deși fiecare jurnalist în parte reprezenta un nume.

„The deal was that we were gonna do investigating reporting – and the goal in investigating reporting is to tell people what’s happening, to shine spotlight on abusive power and to give people that information that, if they believe you, they will go do something about it.”

Doar că nu poți avea efectul acesta, de serviciu public, dacă nu te citește nimeni. Așa că strategia adoptată de ProPublica a fost de a lăsa conținutul de pe site la liber, să poată fi preluat de oricine și, mai ales, de a alege partenerii de joc potriviți pentru promovarea fiecărei investigații în parte. În cazul acesta, parteneri înseamnă alte publicații cu care ProPublica să colaboreze pe un subiect, cărora să le ofere exclusivitate temporară și care să fie cea mai bună alegere pentru ca un subiect anume să ajungă la publicul care trebuie.

Singurul obstacol: să îi convingi pe ceilalți să se joace cu tine.

Primul ales a fost emisiunea TV 60 minutes, de pe CBS, poate cea mai cunoscută platformă de știri din televiziune. A doua investigație s-au gândit că s-ar potrivi mănușă la New York Times, dar nu au avut succes în a îi convinge. Era vorba despre o problemă de mediu, unde guvernatorul și legislatorul permiseseră unei companii să facă extrageri care, aflase reporterul ProPublica, poluau apa potabilă. Povestea afecta direct cetățenii statului New York, așa că s-au îndreptat spre un ziar mic, local, Albany Times Union, care ajungea direct la locuitorii din capitala statului. Pentru editorul ziarului nu a existat nicio îndoială: primea conținut gratis, de calitate și de maxim interes pentru publicul lui, care trebuia doar redimensionat ca să intre pe print. Articolul a ajuns pe prima pagină, iar până în prânz, guvernatorul a interzis extragerile până nu se rezolva problema de mediu. „One story on page one is worth 50 stories on page 16.” După acest succes, au ajuns să convingă și New York Times să le dea prima pagină.

Investigația „Deadly Choices at Memorial” a câștigat atât premiul Pulitzer pentru investigație cât și, pentru că fusese publicată în New York Times-ul de weekend, un alt premiu de prestigiu, de data asta pentru print, și anume National Magazine Awards. „So we have the same damn story winning both of those big prizes”, unul dintre beneficiile pe care le poți avea când colaborezi cu instituții de presă din alte medii.

Cristian Lupșa, Paul Steiger, Natalia Antelava & Jacqui Banaszynski @ Superziceri

La vârsta de 70 de ani, Paul a decis să lase locul de lider al ProPublica succesorilor lui, ca să rămână mai degrabă consultant editorial și să se ocupe de finanțări, cât și de deplasări ca cea la București. Investigațiile au mers însă mai departe la fel de bine și au făcut treabă, fie scoțând oameni din pușcărie, fie băgându-i pe alții după gratii și câștigând în continuare premii Pulitzer. Strângerea de fonduri din donații s-a dovedit a a fi mult mai ușor de realizat după alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA, moment în care donațiile private către redacție au crescut considerabil. Cu timpul, ProPublica nu a mai avut nevoie să caute colaboratori, pentru că a devenit o redacție căutată de jurnaliști foarte bine pregătiți.

„We are not the answer to the problem of investigative reporting in the United States, much less in the world, but we are a part of an answer.” a mai spus Paul Steiger. În condițiile în care întregul concept de presă s-a schimbat, în condițiile în care web-ul a răsturnat vechile modele, jurnalismul a devenit o mare oportunitate dar și un mult mai mare risc.

„The world now is trickier but much more exciting than it was ten years ago, and I wish you all good spirit and good living.” ne-a urat Paul Steiger înainte să părăsească scena.

***
Citește mai multe despre:

Masterclass: noua relație dintre jurnalism și public

sssds

text: Anca Chimoiu 

Masterclassul Superscrieri a avut o ediție specială pe 18 noiembrie, în cadrul mini-congresului de jurnalism Zilele Superscrieri. În sala prietenoasă și încăpătoare a Teatrului Apollo 111, mult mai generoasă ca spațiu decât micuța sufragerie a Fundației, Luiza Vasiliu – reprezentant Casa Jurnalistului, Victor Ilie – Rise Project, Cristian Lupșa – DoR & the Power of Storytelling și Ioana Avădani, de la Centrul pentru Jurnalism Independent, au susținut un adevărat tur de forță despre rolul jurnalistului azi, relația cu publicul și cum construiești comunități care să reziste în timp. Cei patru au răspuns timp de o oră și jumătate întrebărilor deloc comode ale lui Vlad Tăușance, moderatorul discuției, dar și celor venite din public.

Prima întrebare a adus în discuție unul dintre aspectele care diferențiază jurnalismul independent de cel mainstream și care este în perpetuă schimbare – și anume relația cu publicul. Spre deosebire de presa mainstream, unde vorbim de un public țintă bine definit demografic, tocmai pentru a gândi cât mai bine mesajul către interesele (uneori foarte palpabile) ale unei categorii sociale, în jurnalismul independent relația cu publicul este una cu dublu sens. De cele mai multe ori publicul este susținător direct, prin donații recurente sau singulare, al actului de jurnalism. Altfel spus, publicul e într-un fel stăpânul, patronul, într-o măsură mult mai mare decât în situația unei publicații de jurnalism „clasic” – în măsura în care existența unei redacții poate depinde de multe ori de valoarea donațiilor.

Cine e publicul jurnalismului independent? 

„Presa independentă din România are fani, super-fani, militanți, activiști, donatori, votanți etc.”, a punctat Vlad Tăușance încă de la începutul discuției. În această situație, cum s-a stabilit relația cu publicul și ce presupune aceasta?

Pentru Cristian Lupșa, definirea publicului țintă a fost o provocare asumată prin lipsă încă de la începuturile DoR, în 2009, când piața presei independente din România aproape că nu exista. Mai exact, fondatorul Decât o Revistă și-a propus ca în revistă să existe povești bine spuse, cu un conținut relevant pentru oricine:

„Noi, când am făcut DoR, am zis că e singurul lucru pe care nu vrem să-l definim – pentru că fusese atât de frustrantă discuția din trusturi, încât am zis n-avem un public-țintă – ceea ce a făcut toți prietenii care lucrau în corporații sau încercau să facă niște afaceri să râdă de noi, spunând că n-ai cum să începi nimic fără să știi pentru cine-l faci. Dar noi am zis că era atât de apăsătoare acea falsă definiție a publicului încât am zis că preferăm să n-o definim și ce-o fi o fi.”

Cuvintele-cheie în relația cu publicul au fost de la început grijă și atenție, pentru că ceea ce i-a interesat pe fondatorii DoR a fost să păstreze o relație cât mai caldă și mai umană cu cititorii, cărora le răspund la e-mail-uri, le trimit cărți poștale scrise de mână și cu care au o comunicare constantă și foarte vie. Iar asta a fost posibil pentru că revista a prins primii anii de Facebook în România și un tip de comunicare directă cu publicul, cu feedback imediat, pe care nimeni nu îl mai experimentase până la ei, cel puțin nu în țara noastră. Interesant este că între timp au reușit și (aproape) imposibilul, adică păstrarea unui „range ideal de la 18 ani până spre pensionari”, ceea ce bucură redacția dar face foarte complicată relația cu advertiserii. E de menționat totuși că, în ciuda acestui public nedefinibil demografic, DoR este singura dintre cele trei publicații independente reprezentate pe scenă care vinde spațiu media și încheie contracte de publicitate.

Un model de presă nou 

Pentru Ioana Avădani este clar că relația presei de orice fel cu publicul s-a schimbat în mod radical din anii 1990 încoace:

„S-ar putea ca presa, așa cum am știut-o noi, deși o mare parte dintre noi trăim încă cu modelul de presă de la începutul anilor 90, cu multe ziare, cu multe vorbe în ziare, cu mai multe vorbe decât imagini, cu televiziunile care ne informează despre tot ce mișcă, râul, ramul, deci acest model de presă s-ar putea să fi pierit și nu numai în România, ci cam peste tot în lume dă semne de oboseală, din rațiuni multiple care țin și de modelul de business și care țin și în primul rând de schimbarea societății.
Oamenii sunt alții. Noi nu mai trăim acum așa cum trăiam în anii 90, nici unuia dintre noi nu ne mai dă prin cap să se grăbească acasă pentru că la orele 20 începe jurnalul și dacă n-ai prins jurnalul nu mai ai ce să vorbești cu colegii a doua zi. Uităm de acest model. Deci presa de genul acesta s-ar putea să fi murit. Ceea ce sper din tot sufletul că n-a murit este jurnalismul și avem câteva exemple foarte bune chiar pe scenă că jurnalismul continuă să trăiască și este bine-mersi și înfloritor, și el se schimbă. Iar public va exista întotdeauna. Ca specie, noi ne hrănim cu povești. /…/ Cred că marea miză este cum ajungi la acest public, deși, din ceea ce spunea Cristi, suntem departe deja de ceea ce înțelege industria de publicitate prin public, cum ajungi la acești oameni și în ce formă le livrezi aceste povești – și asta se schimbă.”

Casa Jurnalistului, una dintre redacțiile foarte tinere căreia îi datorăm investigații precum cazul Burnei sau proiecte precum „Acasă”, are, la fel ca și DoR, o relație foarte vie cu publicul. Mediul online favorizează transmiterea instantă a feedback-lui, a reacțiilor (care nu sunt întotdeauna laudative), ceea ce creează și anumite așteptări. Asta este extrem de important pentru că mulți dintre cititori devin surse și chiar ancheta Burnei a pornit de la un părinte care a contactat redacția. Partea mai dificilă a acestei relații directe este că uneori sursele doresc ca poveștile lor să devină cât mai repede subiect de anchetă jurnalistică, ceea ce este practic imposibil, pentru că, pe de o parte vorbim de o redacție restrânsă, iar pe de alta subiectele sunt triate din perspectiva impactului și a importanței publice.

Interdependența independent/mainstream

Vorbind de alegerea subiectelor și impact, Luiza Vasiliu a menționat și o altă relație interesantă, cea dintre jurnaliștii independenți și cei din presa tradițională:

”Noi suntem aici, în presa independentă, avem publicul nostru și așa mai departe, dar salturile spre publicul mare le facem întotdeauna atunci când suntem preluați de presa mainstream. Nu-i suportăm, ca să zic așa, ne distanțăm, ne criticăm reciproc, dar e și aici o relație de interdependență, pentru că și lor le convine că noi avem timp de multe ori să explorăm subiecte pentru care ei nu au timp sau nu-i lasă șefii. Suntem într-un moment important și cuvântul cel mai important e schimbare, cel pe care l-a spus Ioana, se schimbă modelele, se schimbă felul de a face presă.”

Cititorii susținători

Înainte de a trece microfonul lui Victor Ilie, de la RISE Project, Vlad Tăușance a setat deja diferența dintre publicul RISE și cel al celorlalte redacții: relațiile nu sunt atât personale, cât mai degrabă pasionale. Când a venit ANAF-ul în control inopinat la redacția RISE, donațiile lor au crescut pentru că publicul lor a reacționat imediat, ca să-i protejeze, și anti-sistem. Pentru că domeniul predilect al jurnaliștilor RISE îl reprezintă marii corupți și afacerile lor ilegale (fără cele 10 investigații semnate de ei, probabil că Liviu Dragnea nu ar fi avut astăzi trei dosare la DNA), mulți cititori le semnalează adesea cazuri pe care și le doresc rezolvate cât mai repede. Deși unele surse au apărut dintre cititorii RISE, reversul este că poate apărea de multe ori dezamăgirea publicului, care nu înțelege întotdeauna că o redacție de nișă nu poate suplini nici lipsa presei locale și nici lipsa unor politici publice adecvate sau implicarea instituțiilor.

„Cumva, publicul nostru e toată țara, pentru că de fapt toată țara are o nevoie puternică de informație care nu se mai găsește în presa mainstream decât în mici crâmpeie, în termeni de investigație, pe Hotnews, în România Liberă, prin Adevărul mai apar chestii, dar nu constant, pentru că patronii de presă sunt în continuare opresori la capitolul ăsta. Și, într-adevăr, când a venit fiscul au crescut donațiile. /…/ Ce e foarte amuzant e că în extrasul nostru de cont la RISE, după ce a venit Fiscul, la obiectul tranzacției apăreau foarte multe lucruri: pentru domnii de la Fisc, 5-10 euro, ceva pentru băieții. Ce e și mai amuzant e că și ei au văzut ulterior extrasele de cont. De asta și cred cumva că publicul nostru e nemăsurat, în termeni de România, pentru că oamenilor le lipsește informația brută și neangajată și investigația onestă, nepartizană”, a spus Victor Ilie.

Limitele jobului: jurnalism vs. activism 

Publicul are mari așteptări de la jurnaliștii buni. Între așteptările astea, realitatea unor redacții mici, care se înhamă la subiecte care necesită luni de documentare, se ridică în mod natural întrebarea: care e de fapt rolul jurnalistului azi, ce anume are el de făcut și ce nu?

De multe ori, jurnalistul independent e perceput ca un rezolvator al problemelor societății, ceea ce e nu doar disproporționat și utopic, ci și foarte departe de menirea jurnalismului. Ioana Avădani a subliniat că presa independentă preia în foarte multe situații chiar și rolul opoziției, rămas neacoperit de multă vreme pe scena politică românească. În plus, nu doar presa mainstream sau cea locală lipsesc sau sunt neacoperitoare, dar „lipsesc foarte multe structuri care ar putea să ajute oamenii să înțeleagă ce li se întâmplă, să își ceară drepturile” și astfel vin cu solicitări către redacții independente oameni care ar trebui să găsească pur și simplu niște informații pe internet – a completat Luiza Vasiliu.

Ar trebui jurnalistul să se limiteze la a scrie, la a relata, sau ar trebui să fie implicat în mod direct în ceea ce se întâmplă în jur? Aceasta a fost ultima întrebare pe care Vlad Tăușance le-a adresat-o invitaților înainte de a se trece la întrebări din public. Pentru Cristian Lupșa răspunsul e ferm: jurnalismul și activismul sunt două lucruri complet diferite. La fel și pentru Victor Ilie: RISE Project încearcă pe cât posibil să se țină cât mai departe de presiunile venite uneori din partea publicului de a rezolva direct și imediat o problemă sau alta. Lucrurile sunt mai nuanțate în cazul celor de la Casa Jurnalistului, care de multe ori contactează anumite ONG-uri pentru a prelua un caz sau altul, dar asta și pentru că subiectele lor sunt adesea cazuri sociale. Iar în situația singulară a proiectului „Acasă”, o parte dintre membrii redacției au ales să se implice direct, pentru că au simțit că simpla relatare a poveștii nu ar fi fost destul pentru a preîntâmpina destrămarea iminentă a familiei din Delta Văcărești – și au reușit astfel să îi țină pe toți împreună.

Faptul că jurnaliștii s-au implicat în rezolvarea unui caz social, care era mai degrabă de competența unui ONG decât a unei redacții, arată însă că nici sectorul organizațiilor non-profit nu este deloc este chiar omnipotent, dimpotrivă. Resursele din zona ONG sunt și mai slabe decât cele din zona presei, pentru că „acestea nu au nici măcar capacitatea de a vinde ceva” – a punctat Ioana Avădani. ONG-urile, ca și presa independentă, pot completa dar nu înlocui instituțiile statului.

„Cele care ar trebui să intervină și singurele pe care ar trebui să intervină sunt organele abilitate ale statului… ONG-urile, ca și presa, ar trebui să aducă un plus, să completeze ceea ce ar trebui să facă statul și nu poate sau nu are resurse sau nu se pricepe să facă. /…/ Văd valoare și am văzut cazuri în care funcționează foarte bine relația dintre presă și ONG. Foarte importantă e coagularea efortului societății. Până la urmă, punem mână de la mână noi ceștelalți și facem ceea ce statul pe care îl plătim să facă nu face. Și din acest punct de vedere îi dau dreptate domnului Dragnea: da, există un stat paralel. Noi suntem statul paralel, noi facem ceea ce nu face statul.” a fost concluzia Ioanei Avădani.

Poți urmări aici toată discuția:

***

Studiu: curajul la români

sssds

Pentru că eram curioși cum stăm la capitolul „curaj”, am sprijinit un proiect care ne oferă un insight pe această temă. Studiul Ce înseamnă curajul pentru români? ne-a arătat că:

  • Pentru mai mult de jumătate dintre români (60%) curajul se numără printre cele mai importante valori personale; cei mai mulți dintre ei îl asociază cu onestitatea și puterea de a spune ce gândești;

  • 5 din 10 români conștientizează cât de important este să ai curaj atunci când ajungi în momente dificile și tot atâția consideră că dacă ar ieși mai des din zona lor de confort, ar reuși să fie mai fericiți;

  • Patru din zece respondenți au considerat că românii sunt un popor curajos în mare sau în foarte mare măsură;

  • 20% dintre români se gândesc zilnic la cum își pot depăși temerile.

 

 

Sinceritatea, o dovadă de curaj mai mare decât spiritul aventuros

Una dintre posibilele explicații ale acestei situații ar putea fi faptul că pentru români curajul stă, mai degrabă, în lucrurile mărunte, ei asociindu-l cu onestitatea, puterea de a spune lucrurilor pe nume și de a ieși din zona de confort. Peste jumătate dintre respondenți sunt de părere că a fi curajos înseamnă a spune ce gândești și tot atâția apreciază abilitatea de a-ți apăra drepturile cu orice preț. Mai puțin de doi din zece români asociază curajul cu meseriile riscante sau cu sporturile extreme.

Surprinzător sau nu, românii nu par să se bată cu pumnul în piept în ceea ce privește propriul curaj: unul din trei recunoaște că nu este curajos, nici el, nici apropiații lui, iar cu toții consideră că aproape jumătate din români nu sunt nici ei prea curajoși. Căci, se pare, curajul nu este pentru români ceva de fală: doar 9% îl asociază cu recunoașterea socială și 13% cu adrenalina sporturilor extreme. În schimb, să spui ce gândești, să-ți aperi drepturile cu orice preț, ba chiar – atenție! – să lupți pentru îmbunătățirea unui sistem, asta da, pentru asta îți trebuie curaj! Curajul de a fi tu însuți, de a fi un om dintr-o bucată, cum se spune. În ultimă instanță, curajul de a te lupta cu viața, când și cât e nevoie. Curaj cotidian, nici festiv, nici combatant. Nimic extraordinar, deci. Mai degrabă ceva temeinic.

Prof. Univ. Dr. Vintilă Mihăilescu, antropolog.

 

Jumătate dintre români își doresc să iasă din zona de confort

Încrederea în propria persoană, liniștea sufletească și contribuția la dezvoltarea personală sunt printre cele mai des amintite motivații ale românilor pentru a fi curajoși, familia și atingerea unor obiective reprezentând principalele aspecte care le dau putere în depășirea temerilor.

Jumătate dintre persoanele chestionate își doresc să iasă mai des din zona de confort, patru din zece să aibă curajul de a face ceea ce simt și trei din zece și-ar dori să ia mai des inițiativa sau să găsească soluții mai creative la problemele de zi cu zi. Familia reprezintă pentru mai mult de 40% dintre români cel mai important sprijin, doar 5% dintre aceștia apelând în momentele dificile la un specialist (coach, psiholog), la cărți sau platforme de specialitate, și 33% reușind să se mobilizeze singuri.

“Ne bucurăm să aflăm că ipotezele noastre de lucru sunt acum confirmate și de acest studiu. Faptul că românul înțelege să fie curajos într-un sens imediat, al vieții sale de zi cu zi, asociind curajul cu ieșirea din zona de confort și onestitatea – și nu, de pildă, cu aventuri extreme, este și demonstrația pe care noi încercăm să o facem la Fundația Friends for Friends. Să schimbi perspectiva este primul pas spre creativitate cu valoare practică, spre inovație, tema noastra de lucru în raport cu România încă din 2009.”  

Sorin Trâncă, Fondatorul Fundației Friends For Friends.

O parte dintre datele acestui studiu pot fi accesate vizitând platforma România Curajoasă, un demers unic în România de a centraliza, pe regiuni, informații și povești de curaj din întreaga țară.  Mai multe detalii pe www.curajromania.ro, www.facebook.com/curajromania.

———————————————–

Studiul Ce înseamnă curajul pentru români? a fost realizat prin platforma iVox la inițiativa Piraeus Bank România cu susținerea Fundaței Friends For Friends,  în perioada 1-9 iunie 2017, pe un eșantion reprezentativ de 2357 de respondenți, care reproduce, din punct de vedere al principalelor caracteristici, structura socio-demografică a populației utilizatorilor de Internet din România, cu vârsta peste 18 ani, din mediul urban.

 

 

 

 

Căutăm ilustratori de liceu pentru workshop-ul „In a Relationship”

sssds

Dacă ești la liceu, ai între 16 și 19 ani, îți ocupi mai tot timpul făcând ilustrații și vrei să înveți să le faci mai bine, înscrie-te la workshop-ul de ilustrație In a Relationship.

Asta înseamnă că:
1. ne vei ajuta să ducem mai departe proiectul
2. vei primi feedback concret pe ce faci de la trei ilustratoare cu ștaif de la Visual Playground
3. vei învăța să lucrezi c-un brief dat în prealabil.

Tot ce trebuie să faci ca să te înscrii este să lucrezi minimum o schiță pe tema „In a Relationship”, să ne-o trimiți împreună cu portofoliul tău până pe 27 martie și să fii disponibil(ă) sâmbătă 08 aprilie să participi la workshop.

Ce trebuie să știi înainte de înscriere
In a Relationship este un proiect pe tema relațiilor în liceu, co-creat împreună cu o echipă de adolescenți. Prin participarea la acest workshop devii și tu parte din acest proiect, prin care ne dorim să aflăm mai multe despre relațiile la liceu: ce le face să meargă, ce le distruge, care sunt formele de abuz cele mai des întâlnite (control excesiv, certuri din nimic, alte forme de violență). Vrem să știm și cum vezi tu lucrurile astea și îți propunem să fii unul dintre ilustratorii „In a Relationship”. Te invităm înainte să consulți rezultatele cercetării „In a Relationship” ca să îți fie mai clară direcția proiectului.

Workshop-ul are ca finalitate creația unor ilustrații pe tema proiectului „In a Relationship”, care vor fi distribuite apoi prin toate rețelele noastre. Cele mai bune lucrări realizate vor prinde viață sub formă de stickere, postere sau cărți poștale.

Înscrie-te
Ca să te înscrii, trebuie să realizezi în prealabil minimum o schiță pe tema relațiilor la liceu (maximum 3). Schițele pot fi ilustrații pozitive, despre ce face o relație să fie frumoasă (respectul reciproc, afecțiunea, „ne plac aceleași lucruri”), sau ce o distruge (controlul excesiv, șantajul emoțional, certurile și violența). Nu există constrângeri în privința tehnicii folosite.

Completează formularul de înscriere aici.

Pentru o înscriere mai ușoară, te rugăm să urci lucrările tale și schița/ele realizată/e pentru workshop online și să introduci linkurile în formular. Vom nota portofoliul (30% din notă) și schița/ele realizate pe tema workshop-ului (70% din notă).

Deadline înscrieri: luni, 27 martie

Workshop
Vineri 31 martie anunțăm cei 10 participanți selectați. Workshop-ul se va desfășura sâmbătă, 08 aprilie, la București, între 10:00 și 17:00.

Workshop-ul va fi susținut de Ioana Șopov, Paula Rusu și Evelin Bundur de la Visual Playground. În timpul workshop-ului vei primi feedback pe ce ai lucrat și vei continua să lucrezi una dintre schițele cu care te-ai înscris.

Lucrarea ta finală trebuie să ajungă la noi până pe 18 aprilie.

***
Întrebări sau nelămuriri: karin@ffff.ro
Urmărește-ne pe Facebook.

Succes!

Angajăm 10 cercetători de liceu în proiectul In a Relationship

sssds

Dacă ai peste 16 ani (îposter_detaliimpliniți), ești activ în social media și-ți place să te implici în comunitatea ta de prieteni, te vrem în echipă pentru campania In a Relationship.

Punem la bătaie 10 joburi de o lună pe un salariu de 300 de euro – în mână, pentru 10 liceeni care vor cerceta pe parcursul lunii noiembrie ce înseamnă relațiile în timpul liceului. Cercetătorii vor avea la dispoziție pentru cercetare un chestionar online aplicat – celelalte metode vor fi gândite împreună cu ei la un training de o zi, înaintea cercetării.

Campania se adresează tuturor tinerilor înscriși la liceele din România, cu vârsta peste 16 ani*: nu-ți face griji dacă locuiești departe de București,  ne dorim să înțelegem cât mai bine relațiile din cuplu la nivel național. Pentru înscriere, te rugăm să consulți mai întâi regulamentul.

*16 ani împliniți până la data de 15 octombrie 2016.

DETALII ȘI ÎNSCRIERE

***
In a Relationship
este un proiect creat și dezvoltat de Fundația Friends For Friends, powered by Avon Cosmetics Romania și parte din Campania Respectului

Cartea Superscrieri: lectură obligatorie

sssds

Când cumperi cartea Superscrieri, nu numai că 1. o să citești o antologie de texte foarte bune scrise în România în ultimii patru ani, dar 2. devii și parte din susținătorii Premiilor Superscrieri 2016. Toți banii pe care îi încasăm din vânzarea de carte vor contribui la unul sau mai multe premii la Gala Superscrieri 2016.

Găsești cartea „Superscrieri: Drumul generației noastre” în librăriile Humanitas și Cărturești, sau o poți cumpăra online, pe Cărturești.ro sau pe LibHumanitas.ro.

Antologia cuprinde 24 de materiale de non-ficțiune, purtând semnătura a 22 de autori români, unele dintre ele la prima lor apariție pe print și este gândită ca un gest de recunoaștere pentru autorii care au reușit în ultimii ani să aducă un nou standard de calitate și creativitate în zona jurnalismului narativ și a scrierilor de non-ficțiune din România.

Cei 22 de autori prezenți în carte sunt: Attila Biro, Radu Ciorniciuc, Ioana Cîrlig, Andrei Crăciun, Cristian Delcea, Laurenţiu Diaconu-Colintineanu, Iulian Enache, Lorena Lupu, Mihnea Măruță,  Ștefan Mako, Teodora Neagu, Philip Ó Ceallaigh, Sintia Radu, Ani Sandu, Oana Sandu, Anca Simina, Elena Stancu, Vlad Stoicescu, Tea Teodorescu, Luiza Vasiliu, Vlad Ursulean și Lina Vdovîi.

Detalii despre carte. 

Cartea „Superscrieri: Drumul generației noastre” este un proiect al Fundației Friends For Friends, împreună cu BRD – Groupe Société Générale. 

Leapșa cu #superprofi (2)

sssds

Ep.2: Șase povestitori și profesorii care i-au ajutat la momentul potrivit

În episodul de azi facem cunoștință cu șase profesori marcanți pentru Vlad Mixich, Vlad Petreanu, Sandra Ghițescu, Dan Duca, Simona Tache și Vlad Tăușance.

Săptămâna trecută am lansat pe Facebook leapșa #superscrieri #superprofi, prin care ne-am provocat prietenii să-și amintească de acei dascăli care le-au schimbat, într-un fel sau altul, viața. Că este vorba de profesorii care ne-au pus o carte în mână, ne-au înțeles timiditatea, sau, din contră, tupeul, că sunt cei care au fost mai stricți cu noi, sau care ne-au luat apărarea în fața părinților, din toți care au făcut parte din educația noastră, sigur sunt și câțiva care au contat mai mult decât ceilalți.

Vom relua aici câteva dintre poveștile care ne-au plăcut cel mai mult. Leapșa #superscrieri #superprofi e deschisă în continuare tuturor celor care vor să-și amintească sau s-aducă un mic omagiu unui profesor pe care nu l-a mai văzut demult.

Atenție! riscul de a genera surprize emoționante, discuții nostalgice și bucurie sinceră este mare cu leapșa asta.

P.S: Dacă știți oameni care vor să aprofundeze subiectul, există Bursele Superscrieri (prin care oferim 6 burse x 2.000 euro pentru realizarea unor materiale jurnalistice de profunzime pe tema educației – sistemul de învățământ preuniversitar de stat).

***

În episodul de azi al lepșei, facem cunoștință cu șase povestitori consacrați și dascălii care au fost acolo să le dea un imbold, la momentul potrivit:

Vlad Mixich, jurnalist, președinte al juriului Superscrieri la edițiile a doua și a treia și membru al juriului Bursele Superscrieri/AVON
Vlad Mixich, jurnalist

Vlad Mixich: „Jurnalist am devenit din pasiune și îmi place să mă laud cu asta (…) pentru că nimic nu există înainte de a fi povestit.”

Vlad Mixich a fost președinte al Juriului Premiilor Superscrieri la a doua și a treia ediție și este membru al juriului Burselor Superscrieri pe violență domestică și pe educație.

Din leapșa #superprofi #superscrieri a lui Vlad Mixich:

„Eram tânăr student şi bâjbâiam într-o dimineaţă, foarte devreme, printr-un uriaş spital vienez căutând Muzeul de Istoria Medicinii. Am oprit un domn distins, rugându-l să mă îndrepte spre ţinta dorită. M-a luat amical de braţ, spunându-mi că şi el merge într-acolo.” (continuarea)

Vlad Petreanu, jurnalist, președinte al juriului Superscrieri la prima ediție
Vlad Petreanu, jurnalist

Vlad Petreanu: „Sunt jurnalist din 1990. Asta mi-am dorit să fac dintotdeauna şi fac asta (deja!) de peste 20 de ani – jurnalism, la ziare, la televiziuni, la radio, mai bine sau mai rău.”

Vlad Petreanu a fost președinte al Juriului Premiilor Superscrieri la prima ediție și membru al juriului la următoarele două ediții. Este și membru al juriului Burselor Superscrieri pe educație. 

Din leapșa #superprofi #superscrieri a lui Vlad Petreanu:

„Mai mult decât fizică, m-a învăţat să fiu tenace, curios, să experimentez, să înţeleg din eşec mai mult chiar decât din reuşită, să mai şi ascult înainte de a vorbi, să caut şi cheia ascunsă pentru rezolvarea unei probleme, să fac bine chiar şi ce nu-mi plăcea, pentru a extrage măcar satisfacţia lucrului bine făcut din corvoadă.

Era începutul lui 1985 în România ceauşistă când mi-a spus c-ar trebui să mă pregătesc pentru cu totul altceva decât îmi închipuiam că avea să fie viaţa mea. “Dacă se scufundă comunismul, cum rămâi la suprafaţă?” m-a întrebat. În 22 decembrie 1989 mi-am adus aminte de profeţia lui imposibilă. Nu ştiu cum a ghicit.

Am învăţat de la profesorul Ionescu, zis şi Vaporul, mai multe decât de la un liceu întreg de profesori.” (povestea integrală)

Sandra Ghițescu, antrenor de creativitate
Sandra Ghițescu, antrenor de creativitate

Sandra Ghițescu: „Sunt fascinată de fiinţa umană, de resursele pe care le avem şi de care suntem mai mult sau mai puţin conştienţi. Iubesc faptul că întâlnesc o mulţime de oameni şi că am ocazia de a le împărtăşi informaţii sau tips & tricks care le pot face viaţa mai uşoară.”

Sandra Ghițescu este antrenor de creativitate și face parte din echipa Creative Fitness Studio, care tocmai a lansat Atelierul de Gândire Vizuală

Din leapșa #superscrieri #superprofi a Sandrei:

„Să fi fost prin clasa a 8-a sau a 9-a. Am primit un pasaj din Roșul și Negrul lui Stendhal, pe care trebuia să-l continuăm. Îmi amintesc că încă aveam mintea aia de copil care n-a apucat să facă click-ul între ce se întâmplă în clasă și ce se întâmplă în viață. Am luat tema ca pe-un puzzle, am scris, am predat, Mme. Areșteanu m-a rugat să rămân la sfârșitul orei. Wtf? Pănicuță, credeam că mă descurcasem mai degrabă bine… Ajung la catedră și mă întreabă: Ai citit cartea? /Nu. / Sigur? / Da. / Cum ai făcut? De ce ai ales să scrii tocmai asta? / Păi acolo era cuvântul ăla și m-am gândit că ar trebui să… și acolo zicea că… și atunci logic trebuia să… A zâmbit super cald și mulțumit și mi-a zis ceva de genul: Dau foarte, foarte rar nota asta [am luat un 19/20 parcă], dar ai scris aproape exact ce urmează în carte. Ai un talent special, citește, cultivă-l și continuă să scrii.

Nu știu de ce asociez momentul ăla cu nașterea eu-lui de adult profesionist, mi-a rămas în amintire ca experiență de vârf de încredere și elan de dezvoltare a ceea ce sunt și ceea ce am.”

Dan Duca, jurnalist, membru al juriului Premiilor Superscrieri 2014 și al juriului Burselor Superscrieri / AVON
Dan Duca, jurnalist

Dan Duca: „Am terminat Facultatea de Jurnalistică din Sibiu, fiind după spusele unora, tocilarul perfect. (…) Din octombrie 2009, după şase campanii electorale petrecute în print, am trecut pe online. Tot pe Politic, la Realitatea.NET. Ce-i drept, câteodată noaptea mai visez că mai pun timbre, explicaţii foto şi selecturi într-o pagină.”

Dan Duca este membru al Juriului Premiilor Superscrieri și al juriului Burselor Superscrieri pe violență domestică și pe educație

Din leapșa #superscrieri #superprofi a lui Dan Duca:

„Uscat, ușor cocoșat, cu o mustață stufoasă, ușor acid la vorbă, era iubit de elevi pentru că încuraja spiritul critic, vorbitul neîntrebat, creativitatea și potența talentul. Probabil de aceea a și lăsat liceul Unirea din Tîrgu Mureș pentru a preda în cele din urmă la Teatru.

E omul care mi-a pus în mână câteva sfaturi sănătoase și o carte zdravănă: Toba de tinichea, de Gunter Grass. De-a lungul timpului, am dat-o mai departe în zeci de exemplare într-o leapșă egală cu o reverență! Pe superproful meu îl cheamă, așadar, Cristian Stamatoiu.

În cel mai recent mesaj postat pe wall-ul său de o doamnă scrie doar atât: Vă dedic premiul fiicei mele…

Vă dați seama ce înseamnă asta?”

Simona Tache, jurnalist, membră a juriului Premiilor Superscrieri și a juriului Burselor Superscrieri / AVON
Simona Tache, jurnalist

Simona Tache: „Jurnalismul narativ face, pentru poveştile reale, ceea ce face literatura pentru poveştile născute în mințile creatorilor: le spune într-un fel memorabil, care mişcă suflete, zguduie minți şi cutremură lucruri.”

Simona Tache este jurnalist și membră a Juriului Premiilor Superscrieri și a Juriului Burselor Superscrieri pe violență domestică

Din leapșa #superprofi #superscrieri a Simonei Tache:

„Când vine vorba de superprofi, prima figură care-mi vine în minte e profa mea de română din liceu, care preda într-un mod complet străin sistemului românesc – Moartea oricărei afinități și pasiuni”.(citește toată povestea)

Vlad Tăușance, scriitor și om de comunicare, parte a echipei Creative Fitness Studio
Vlad Tăușance, scriitor

Vlad Tăușance: „În ultimii ani am lucrat ca freelancer în comunicare, jurnalism și training. Sunt scriitor de weekend. Asta dacă vorbim despre literatură, pentru că tot din scris îmi plătesc chiria de mulți ani.”

Vlad Tăușance este scriitor și om de comunicare și face parte din echipa Creative Fitness Studio.  

„Sunt profesori care-ți sunt prieteni , iar alții îți sunt frați. Unii dintre profesori îți sunt, însă, șefi de trib, gata să se bată până la capăt pentru tine și colegii tăi, cântărind și împărțind, zi de zi, dreptatea și fructele pământului. Am crescut într-un liceu care a fost, timp de câțiva ani, La Tribu de Radu. Mihaela Radu.

Înainte să se inventeze managementul, Doamna Radu, profesoară de franceză și directoare de liceu, a știu să scrie proiecte și să găsească parteneri, să facă fundraising, să forțeze programa, să inventeze, calculator după top de A4, litru de benzină după sponsorizare, un laborator de informatică, o revistă, o vizită în Franța.

În tribul de la Calderon am învățat cum funcționează utopica meritocrație, ce poți să obții dacă lupți cu adevărat, cum munca este mai importantă decât clasa socială și posibilitățile financiare. Am aflat că talentul trebuie încurajat și protejat, că personalitatea poate fi strunită prin motivație, nu doar prin coerciție.”

***
Stați cu ochii pe noi, revenim cu episodul 3 din leapșa #superprofi #superscrieri – până atunci, vă provocăm s-o dați mai departe.

Leapșa cu #superprofi (1)

sssds

Ep.1: Doamnele profesoare care își deschid casa pentru elevii lor

Săptămâna trecută am lansat pe Facebook leapșa #superscrieri #superprofi, prin care ne-am provocat prietenii să-și amintească de acei profesori care le-au schimbat, într-un fel sau altul, viața. Că este vorba despre cei care ne-au pus o carte în mână, ne-au înțeles timiditatea, sau, din contră, tupeul, că sunt cei care au fost mai stricți cu noi, sau care ne-au luat apărarea în fața părinților, dintre toți cei care au făcut parte din educația noastră, vrem să aflăm povestea celor care au contat mai mult decât ceilalți.

***
Vom relua aici câteva dintre poveștile care ne-au plăcut cel mai mult. Leapșa #superscrieri #superprofi e deschisă în continuare tuturor celor care vor să-și amintească sau s-aducă un mic omagiu unui profesor pe care nu l-a mai văzut demult.

Atenție! riscul de a genera surprize emoționante, discuții nostalgice și bucurie sinceră este mare la această leapșă.

P.S: Dacă știți oameni care vor să aprofundeze subiectul, până pe 7 iunie primim aplicații pentru Bursele Superscrieri/BRD (prin care oferim 6 burse x 2.000 euro pentru realizarea unor materiale jurnalistice de profunzime pe tema educației – sistemul de învățământ preuniversitar de stat).

***

În episodul de azi al lepșei, facem cunoștință cu câteva doamne profesoare care și-au deschis casele elevilor lor: 

irina pacurariu
Irina Păcurariu

Pauza mare de la Parcul Copou 

Irina Păcurariu, realizatoare și producătoare TV, membră a juriului Bursele Superscrieri/BRD

„Am reuşit să o întâlnesc pe doamna profesoară Diaconu. A ieşit la pensie, ştii?! Zilnic încă organizează acasă la ea, pe la 10h40am – aşa numita «pauza mare». O ocazie pentru a întâlni prieteni sau foşti elevi şi pentru a depăna amintiri la un ceai sau la o cafea. Profită dacă ai ocazia, locuieşte tot în casa gri de la intrarea în Parcul Copou… ”

Doamna Diaconu este profesoara mea de matematică din liceu. O doamnă. Ochelari fumurii, tunsoare bob și o anume simplitate naturală o salvau de câte ori demonstra teoreme sau jongla cu diferenţialele. O știa toată lumea drept mare dascăl. Înţelegeam cam un sfert din ce povestea, legătura mea cu matematica fiind strict tangenţială, sau cum ar fi spus chiar ea, de „un paralelism descurajant”, dar de ruşinea ei reuşeam să rămân într-un pluton onorabil în clasa mea de informatică, plină de IT-iști şi matematicieni în devenire.

Mesajul de mai sus a venit acum ceva timp, pe Facebook, aşa cum vin şi pleacă multe în ultima vreme. L-am citit, l-am mai citit o dată şi abia apoi am eşuat gândindu-mă unde şi când mi-a scăpat ceva cu adevărat. Faptul că expeditorul părea doar un fragment din holograma unei vieţi pe care am trăit-o cu mult, dar foarte mult timp în urmă, cred ni se întâmplă de fapt la toţi când ne scrie un fost coleg de liceu. Mi-l aminteam, tăcut şi destul de retras, fără vocaţia de fi în miezul lucrurilor. Nu cred ca să-l fi auzit vreodată să povestească ceva despre el şi viaţa de dincolo de curtea şcolii. Mi-a scris după 25 de ani, de parcă ne-am fi auzit mereu şi nu ne-am fi oprit din confesiuni. Am simţit că m-a căutat tocmai pentru că eram o legătură vizibilă cu anii lui din România, cu vârsta de atunci şi, de ce nu, cu sala de clasă unde îşi încrucişau privirile de pe peretele din faţă pe cel din dos conducătorul suprem şi Grigore Moisil. Naiv continui să sper că istoria generaţiei mele îl va păstra mai cu seamă pe matematician, nu pe cizmar.

Pedro – de la Petru, aşa îi spuneam colegului, stabilit de aproape 16 ani în Laval (lângă Montreal) – a strecurat secvenţa de mai sus între detalii despre el şi familia lui canadiană şi asta mi-a demonstrat cât de mult am ratat eu de fapt în anii de şcoală. Faptul că Pedro ştia de la mii de km de întâlnirile din casa doamnei profesoare, care, să ne înţelegem, este la pensie de două decenii, că n-a pierdut ocazia ca la o vizită scurtă acasă să se bucure de „pauza mare” cu ea, sau că eu a trebuit să aflu de la el întreaga poveste mă face să cred că am ratat o mare întâlnire. Cu o doamnă adevărată, pe care mi-o aminteam doar că profesoara mea de matematică şi despre care n-am ştiut niciodată destul. Pedro mi-a scris acum doi ani, şi totuşi eu încă nu am încercat „pauza mare”. Nu mă întrebaţi de ce.

 

Sintia Radu la Gala Premiilor Superscrieri 2014
Sintia Radu la Gala Premiilor Superscrieri 2014

Orele de franceză: terapie de recâștigare a încrederii în sine

Sintia Radu, jurnalist, dublă câștigătoare a Premiilor Superscrieri

Mi-e tare dor de toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut, de la învățătoare, la diriginte, dar mai ales de profesoara de limba franceză, Elena Țolea, o doamnă minionă și firavă, căreia veșnic îi cădeau ochelarii de pe nas. Era un dascăl căruia, dacă îi câștigai aprecierea (și nu era ușor), te susținea în fața tuturor, necondiționat.

Te apăra în fața propriilor tăi părinți, îți făcea cadou cărți și culegeri ca să știi mereu mai mult decât spuneau alții că trebuie să știi, te invita la concerte simfonice, în excursii la munte și la ea acasă în vacanță ca să nu o uiți peste vară și nu se mai sătura să te laude și să te încurajeze oricând făceai ceva ce-i merita admirația. Pentru copiii timizi, mai puțin siguri pe ei, dar suficient de motivați, orele ei erau terapie de recâștigare a încrederii în sine.

De la doamna Țolea am învățat ce înseamnă pasiunea, ce înseamnă să-ți pese, ce înseamnă obrazul, cuvântul și reputația pe care cu greu ți-o clădești și prea repede ți-o pătezi. Poate de-aceea, în jurnalul pe care-l țineam în clasele V-VIII, multe dintre texte îi sunt dedicate. Îi spuneam pe ascuns cât o iubeam și cât de hotărâtă eram să n-o dezamăgesc vreodată. Azi regret că dorința de a nu o deranja și timiditatea pe care încerca ea să o trateze m-au împiedicat să o mai vizitez odată ce am intrat la liceu.

Doamna profesoară, sper că sunteți bine. Oriunde am ajuns, în orice colț al lumii, cât de departe, și orice reușită am avut și voi avea vreodată, au fost și vor fi în parte datorită dumneavoastră. Continui să vă iubesc.

dana
Dana Berghes

Felii de pâine neagră tăvălite-n unt

Dana Berghes, editor muzică, SUB25 

Amintirile cu și despre profesoara-mea-mătușă sunt pline de părți de vorbire care cer dativ sau genitiv, râsete și eseuri scrise și rescrise până nu mai au cusur.

În doisprezece ani, nu pot să număr câte dimineți au avut felii de pâine neagră rumenite, tăvălite în unt, atinse de un fir de sare, în cheia unor povești adolescentine redate într-o germană care se ambiționa de la săptămână la alta să se închege. Această superfemeie este cel mai stabil personaj-model pe care l-am avut în viața asta. Coerența ei personală, felul în care își purta inelele, camera cu un perete de oglindă și biroul pe care l-am împărțit cu colegele devenite prietenele mele sunt ceva ce sper să se întâmple în viața cât mai multor mini-oameni.

Am primit două lecții de viață încă de mică: să muncesc în draci pentru ce îmi doresc și să îmi doresc să fac ceva care să-mi placă. În afară de asta, le-am primit cu blândețe și cu forța exemplului propriu, ceea ce a făcut să le îngurgitez mai lacom decât orice altă influență de la vremea respectivă, alături de o cunoaștere smintită a limbii germane.

***
Revenim mâine cu episodul 2 din leapșa #superprofi #superscrieri și vă provocăm s-o dați mai departe.

2% pentru oameni şi generoşi, şi creativi

sssds

2% înseamnă niște bani pe care nu îi ai în portofel, dar sunt ai tăi. Nu mai bine decizi tu cui să-i dai, decât să ți-i ia statul automat?

Nu ne place prea tare să ne lăudăm, dar dacă ai ajuns aici, înseamnă că-ți place măcar un pic ce facem noi la Fundația Friends For Friends. Dacă vrei să ne direcționezi nouă cei 2% ai tăi, atunci să știi c-o faci pentru:

Jurnalismul tânăr:

  • prin Premiile Superscrieri: cele pe care le alintăm în joacă „Pulitzerul românesc” dar care, mai în glumă mai în serios, premiază de 4 ani cei mai buni autori de jurnalism de calitate și au văzut creșterea jurnalismului independent de la noi
  • prin Bursele Superscrieri: care sunt ajutorul financiar pe care-l acordăm jurnaliștilor pentru a aborda subiecte dificile și de impact, cum ar fi violența domestică sau sistemul public de învățământ
  • prin Seminariile Superscrieri: ateliere de bune practici pentru jurnaliști

Creativitatea noii generații:

  • Ora De Creativitate este o platformă educațională pe care am testat-o anul ăsta, de Săptămâna Altfel. Ce știam noi deja: creativitatea lărgește orizonturile tinerilor și îi ajută să obțină rezultate mai bune la școală. Ce am aflat acum: că tinerii noștri „blazați” reacționează la exerciții de creativitate practică și că și le doresc în programă. Ce o să facem mai departe: să aducem creativitatea în școli.
  • Biblioteca FFFF are peste 1.600 de titluri utile pentru toți autodidacții care lucrează sau vor să lucreze în industrii creative.

CUM SĂ DIRECȚIONEZI 2% CĂTRE FFFF:

Îți punem la dispoziţie formularul precompletat de noi, AICI, iar tu trebuie doar să completezi cu datele tale.

Depunerile se fac până pe 15 mai:

– îl poţi depune personal sau trimite prin poştă la filiala Administraţiei Financiare de care aparţii vezi adresele ANAF aici).
– ni-l poţi trimite nouă şi ne ocupăm noi. Adresa noastră: str. Ion Brezoianu nr. 4, etaj 4, sector 5, Bucureşti.
poți trimite formularul completat online, dacă ți-ai făcut cont în Spațiul Privat Virtual de pe anaf.ro.

Mulțumim!