Nominalizările Superscrieri 2016 – votează aici materialul preferat
sssds
Pentru prima dată, cititorii pot vota materialul lor preferat din cele 27 nominalizate, iar autorul câștigător va primi un premiu special în valoare de 500 de euro. Superscrierea Cititorilor este posibilă datorită vânzărilor cărții „Superscrieri – drumul generației noastre” din ultimul an, deci putem spune că este un premiu finanțat și oferit de cititorii cărții. Poți vota completând acest chestionar online, până pe 9 noiembrie.
Autorul celui mai apreciat material va câștiga un premiu special – Superscrierea Cititorilor – de 500 de euro, pe care îi oferim din vânzarea cărții „Superscrieri – drumul generației noastre”, deci tot de la cititori. Puteți vota completând un chestionar online, până pe 9 noiembrie:
„Ultimul căldărar”, autor Cosmin Bumbuț & Elena Stancu (Teleleu.eu) – documentarul nu a avut lansarea oficială pentru public
Ce crede despre acest gen de autori Florin Negruțiu (membru al juriului Superscrieri 2016, jurnalist co-fondator Republica.ro): „Am visat multă vreme să fac cea mai tare redacție de ziariști din România. Am căutat oameni talentați, cu onestitate, gramatică și entuziasm, pe care să-i strâng laolaltă. Voi, la Superscrieri, reușiți să faceți an de an câte o super-redacție. Dacă oamenii ăștia tineri s-ar cunoaște mai bine, ar lucra împreună, iar poveștile lor ar ajunge la publicul larg, jurnalismul adevărat și-ar lua revanșa în fața imposturii și a falșilor maeștri”.
De șase ani, organizăm competiția Premiile Superscrieri, din dorința de aduce recunoaștere și repere pentru materiale de non-ficțiune și jurnalism narativ de calitate care pot fi citite în România. Companii precum BRD – Groupe Société Générale (patronul ediției), Avon Cosmetics România (sponsor principal), Friends\TBWA (inițiator FFFF) și alți susținători își aduc contribuția pentru a valoriza și a face tot mai des auzite aceste povești despre realitate care au puterea de a schimba ceva.
La ediția actuală, pe lângă premiile la care s-au înscris autorii, vom oferi cinci premii speciale onorifice, în afara mecanismului de concurs. Trimite-ne până pe 2 noiembrie propunerea sau propunerile tale pentru categoriile de mai jos, completând acest chestionar.
un super-material de fotojurnalism
o super-carte de non-ficțiune
personalitatea anului
cea mai solidă redacție
premiul pentru presă locală.
Contact pentru jurnaliștii interesați să participe la evenimentul Gala Premiilor Superscrieri, pe 16 noiembrie/acreditări de presă: zenaida@ffff.ro.
În afară de susținătorii de bază menționați, această cea de-a VI-aediție a Premiilor Superscrieri nu ar fi fost posibilă fără susținerea partenerilor și prietenilor:
Sponsori de categorie: Orange România, FAN Courier, Rogalski Damaschin Public Relations, Romanian Business Leaders. Prieteni și susținători ai galei: Epson România, Editura Publica, Editura Humanitas, Tea Forte Romania, Frontline, Aural Eye Visions Studio. Prieteni și susținători media: Hotnews, Adevărul, Dilema Veche, Marie Claire, Beau Monde, Scena9, Republica.ro, Șapte Seri, Decât o Revistă, The Power of Storytelling, Arte și Meserii, Centrul pentru Jurnalism Independent, RISE Project, Active Watch, Frontline, Think Outside The Box, România Pozitivă, IGLOO Media, Veioza Arte și mulți alții.
De cele mai multe ori, nu știm sau poate nici nu ne întrebăm ce presupune munca din spatele unei povești pe care o apreciem. Autorii poveștilor puternice au nevoie de curaj și de răbdare în căutarea adevărului în detaliu. Sunt mereu pe drumuri și trebuie să găsească oameni care să le ofere răspunsurile potrivite. Uneori se atașează și trăiesc experiențe care îi schimbă. Alteori obosesc și nu mai au resurse. Am vrut să aflăm câteva astfel de detalii despre munca din spatele unor povești pe care le-am premiat în acești ani la Premiile Superscrieri.
Ioana Cărlig a câștigat premiul I la Forojurnalism în 2015, cu materialul „Zâne”. Împreună cu Marin Raica, umblă prin țară, într-o „explorare a spațiilor misterioase și izolate ale României și o întâlnire cu oamenii care le populează, dincolo de clișee folclorice” – după cum spune jurnalistul Vlad Odobescu într-un material amplu publicat pe Scena9.
Noi am vorbit cu Ioana despre seria „Culegătorii”.
„Zâne” și „Culegătorii” sunt două proiecte diferite? Sau când ai câștigat premiul la Superscrieri erau un singur proiect?
Fotografiile din taberele de culegători sunt o serie din proiectul “Zâne”, la care lucrez împreună cu Marin Raica.
Zâne este un proiect documentar, dezvoltat pe termen lung (încă în lucru) despre spațiile izolate și tradiționale din România, despre legătura omului cu natura și cu supranaturalul.
Cum te-au primit culegătorii în comunitatea lor?
Foarte ok, sunt oameni deschiși, muncitori și prietenoși.
Cum se purtau oamenii cu tine? Ai legat prietenii acolo?
Dacă stai mult într-un loc, cum stăm noi când documentăm, nu ai cum să nu legi prietenii. Într-o zi faci 2-3 poze, într-o zi nu faci deloc, în rest comunici și te împrietenești, te uiți și te gândești. Am fost și anul ăsta pe acolo, ne-am întâlnit cu o parte din ei, le-am dus medicamente pentru copii, hăinuțe, etc. Probabil vom trece pe la ei mereu de acum încolo.
Ce te-a frapat cel mai tare?
Vizual e o situație foarte ofertantă. Oameni prin pădure, corturi și spații de locuit amenajate cu lemn și crengi și ferigi. Primul efect a fost wow, ce frumos. Apoi am cunoscut oamenii, am povestit și mi-am dat seama că, în afară de cei foarte amărâți care niciodată nu au prea mult de ales, pentru cei mai mulți era o alegere: să meargă acolo să facă niște bani, în loc să își ia un contract la castraveți în Germania și să fie departe de casă, de familie.
Câte drumuri ai făcut în tabere în intervalul iunie – septembrie 2015? Cât ai stat de fiecare dată? Rămâneai cu ei în tabără?
Locuiam în Petrilă, în apropiere și mergeam destul de des, 3-4 zile pe săptămână. Mergeam dimineața devreme și ne întorceam seara acasă. Ne întorceam de fiecare dată în tabără cu multe fotografii pe hârtie care provocau valuri de entuziasm.
Unde ai dormit, te-ai spălat, ai mâncat? Dacă ai dormit în cort, cu cine l-ai împărțit?
Am dormit o dată în mașină, în rest mergeam seara acasă. În timpul zilei mâncam cu ei, ne făceau mereu cafea și ne dădeau fructe de pădure și ciuperci coapte pe plită.
Te duceai cu cei care culegeau ciuperci sau rămâneai în tabără? Sau și și? Și cum decideai ce alegi în ziua respectivă?
Am mers și la cules, dar de cele mai multe ori alegeam să rămân în tabără, unde rămâneau femeile și copii și erau mai multe tipuri de activități.
Purtai aparatura la tine sau mai lăsai și în cort (în cazul în care stăteai în cort)? Aveai încredere în oamenii de acolo?
Aveam încredere totală, îmi lăsam geanta peste tot,își încărcau telefoanele în mașina noastră, copiii se jucau cu aparatele digitale etc. Nu mi s-a întâmplat niciodată să mi se fure ceva sau să fiu agresată pe teren. De fapt, nu am avut niciodată experiențe nasoale în orașe mici, în sate sau în comunități de genul ăsta.
Cum îi faci să se simtă în largul lor în fața camerei?
Singura soluție pe care o am e să petrec mult timp cu ei. Funcționează foarte bine pentru felul meu lent de a fi și de a fotografia: am nevoie de mult timp să îmi dau seama care e faza, apoi de ceva timp să îmi dau seama ce vreau să fotografiez, care e „esenta” și apoi de și mai mult timp să fotografiez propriu-zis-pot lucra doar într-o anumită lumină. Dacă la sfârșitul anului trag linie și am 5 poze de care sunt mulțumită înseamnă că a fost un an foarte bun. Iar pentru personaje e ok că nu trebuie să tragi de ei, să tragi de o situație, poți să fii relaxat, să stai la povești și când se întâmplă să fii acolo. Se obișnuiesc cu tine, ești parte din peisajul zilnic și e ok.
Ce vârste aveau cei din tabără? Minimum, maximum.
În una din tabere era un bebeluș de 3 luni. Cred că cel mai în varstă avea 75 de ani, ceva de genul ăsta.
Ce mesaj ai vrut să transmită proiectul tău Culegătorii?
Nu am vrut să transmit un mesaj, nu mi-am propus asta niciodată. Am vrut doar să surprind atmosfera pe care am simțit-o acolo și să o arăt mai departe. Fac tot posibilul să mă țin de departe de concluzii. Prefer să rămân curioasă și să mă entuziasmez de realitate pur și simplu. Ideal, genul de fotografie pe care vreau să îl fac nu arată un subiect într-un singur fel, lasă loc de un pic mister, de câteva întrebări, nicidecum de răspunsuri. Mai ales când fotografiez oameni, îmi doresc foarte mult ca privitorul nu să simtă imediat: uite un om sărac, uite un om fericit, uite o mamă, uite un bunic. Genul ăsta de fotografie mă plictisește.
Dacă ar fi să împarți perioada iunie – septembrie în etape, care ar fi acelea?
Ture între Petrila și tabere. Cred că cel mai mult am fotografiat în iunie, când am ajuns prima oară într-o tabără și în august-septembrie, când deja ne făcusem prieteni și copiii se jucau cu cățelul nostru.
Te-ai supus unor riscuri acolo? Care?
Sunt vipere, dar nu pot spune că m-am expus prea tare, așa cum o fac ei. Se expun ei zi de zi când merg la cules, uneori mai ajunge câte un pui dezorientat și prin tabere.
Cum te-a schimbat experiența asta?
M-a făcut să îmi doresc să îmi petrec mult timp în natură- la munte, în pădure, și să mă simt mai în largul meu în spații de genul ăla. E greu de explicat, dar pentru un copil crescut în Balta Albă la etajul 10, experiențele din călătoriile pe care le facem pentru Zâne sunt din altă lume.
Între timp, așteptăm noi povești de non-ficțiune Premiilor Superscrieri, ediția a VI-a. Înscrieri până pe 30 septembrie, aici.
Story behind the story cu Oana Sandu: despre superscrierea „Echilibru”
sssds
interviu de Oana Racheleanu
De cele mai multe ori, nu știm sau poate nici nu ne întrebăm ce presupune munca din spatele unei povești pe care o apreciem. Autorii poveștilor puternice au nevoie de curaj și de răbdare în căutarea adevărului în detaliu. Sunt mereu pe drumuri și trebuie să găsească oameni care să le ofere răspunsurile potrivite. Uneori se atașează și trăiesc experiențe care îi schimbă. Alteori obosesc și nu mai au resurse. Am vrut să aflăm câteva astfel de detalii despre munca din spatele unor povești pe care le-am premiat în acești ani la Premiile Superscrieri.
Oana Sandu a câștigat premiul Superscrierea Anului în 2013, cu materialul „Echilibru”, publicat în Decât o Revistă.
I-am pus câteva întrebări despre documentarea acestui material emoționant, despre moartea subită a unei studente în timpul unei tabere în care se afla cu organizația din care făcea parte.
Cât timp a durat în total toată documentarea? Câte deplasări ai făcut și unde? Lucrai și la altceva în paralel?
Oana Sandu: Am pornit la începutul lui decembrie 2012, la puțin timp după moartea Andreei Avramescu. Am făcut în acea perioadă trei vizite la Focșani, la părinții și iubitul Andreei, participând astfel și la parastasul de după Crăciun, unde am mai cunoscut alți prieteni de-ai ei. Am mai făcut două-trei drumuri și la Buzău, la Serviciul de Ambulanță, Direcția de Tineret de care aparținea tabăra Poiana Pinului, și chiar în tabără, ca să văd locul unde s-a întâmplat incidentul.
Cu câte persoane ai vorbit pentru material? Cu cine?
Oana Sandu: Am vorbit cu aproximativ 50 de oameni: prieteni, colegi de organizație, foști colegi de gimnaziu, liceu, facultate, colegi de cameră, profesori, mentori, autorități locale, jurnaliști locali și bineînțeles părinții și iubitul ei, medici. Am încercat să aflu de la fiecare tot ce știa și voia să-mi povestească despre Andreea, ca să pot înțelege cât mai detaliat și autentic personajul despre care urma să scriu. Am avut în minte atunci când am scris primul draft al textului obiectivul (ambiția chiar) de a reda la viață un personaj despre care personal nu știam nimic, dar despre care știam atât de multe lucruri din documentare și mi-am propus să nu ratez nicio informație și să le îmbin pe toate cât pot de natural.
Cu cine ai discutat pentru explicațiile medicale de la final?
Oana Sandu: Cu medici cardiologi, de terapie intensivă și din serviciul de ambulanță București.
Cum ai făcut să afli detalii amănunțite: numele parfumului, că a avut părul permanent, muzica pe care o asculta, importanța cuvântului „echilibru” pentru ea, scena din copilărie cu aprinzătorul?
Oana Sandu: Scena din copilărie cu aprinzătorul mi-a fost povestită de mama și tatăl Andreei, în primul interviu avut cu ei. Celelalte detalii – muzica, cuvântul echilibru, părul permanent – mi-au fost povestite de colegi, prieteni și părinți, și am avut acces, de asemenea, și la emailuri scrise de Andreea, scrisori trimise colegilor, un mesaj audio, chiar și agenda din ultimul ei an, în care își nota to do list-ul și alte lucruri profesionale. Două prietene mi-au spus numele parfumului preferat și m-am dus într-un magazin să-l miros. Câteva săptămâni mai târziu am remarcat același miros în apartamentul părinților și așa am aflat că mama ei se parfuma cu cel al fiicei ca să-l simtă în continuare.
Ai văzut filmările din autocar? Poze (cu Andreea, Ciprian, părinții, colegii)? Mailuri? Profilul ei de Facebook a fost o sursă pentru tine?
Oana Sandu: Am văzut multe fotografii din ziua plecării în tabără și un scurt filmuleț care m-a ajutat să o văd și să o aud și astfel să o descriu cât de bine pot și să o înțeleg.
Cine ți-a povestit prima ședință BEX*?
Oana Sandu: Între 3 și 5 dintre membrii BEX mi-au relatat prima ședință și am reușit astfel să pun cap la ca detaliile, mai ales dialogurile, din relatările lor comune.
*BEX (biroul executiv de conducere al VIP ROmânia, organizația din care făcea parte Andreea)
De unde știi care au fost replicile dintre ei („Steagul Americii nu a fost niciodată așa de sexy, țușcă”)?
Oana Sandu: De la tipul care i-a dat această replică, l-am intervievat despre Andreea și mi-a relatat asta.
Ziceai că ai fost la Focșani, la familia Andreei. Până la această actualizare, de la publicarea materialului, ai mai discutat cu familia?
Oana Sandu: Da, m-am mai văzut cu mama Andreei în toamna lui 2014 și anul trecut și vorbim la telefon și pe email și o ajut, printre picături, cu sfaturi pentru o carte despre fiica ei, pe care vrea să-l publice în memoria sa. Mama Andreei, Liliana, este unul dintre oamenii importanți întâlniți pe teren cu care vreau să rămân în contact tot timpul de acum înainte.
Cum te-a schimbat pe tine acest material? Cum ai trăit povestea asta? Cum ai gestionat totul din punct de vedere emoțional?
Oana Sandu: De fiecare dată când intervievez pe cineva care a pierdut o persoană dragă mă simt responsabilă să încerc să redau cât mai bine portretul acelei persoane. Mă gândesc în timpul documentării și scrierii fiindcă dacă reușesc printr-un text jurnalistic să păstrez vie memoria acelei persoane simt că mi-am făcut datoria. Așa că intervievarea cu grijă contează mai mult decât sentimentele mele, ca reporter, iar pe măsură ce capeți experiență în a documenta subiecte triste sau dureroase, ajungi să te gândești mai puțin la tine ca reporter, și din ce în ce mai mult la cititori, la personaje, și la cei pe care-i intervievezi.
Ai mai recitit vreodată textul după publicare? Te mai întorci uneori la el?
Oana Sandu: Sigur, l-am mai recitit când le-am vorbit unor studenți la jurnalism despre documentarea și scrierea lui; mă întorc la el de fiecare dată când cineva mă întreabă lucruri despre bucătăria lui.
Materialul Oanei se regăsește și în print, pe lângă numărul din mai 2013 al Decât o Revistă, și în cartea Superscrieri – drumul generației noastre, pe care am publicat-o în septemebrie 2015 împreună cu prietenii de la BRD-Groupe Societe Generale. Toți banii pe care îi adunăm din vânzarea cărții vor merge către noi premii speciale la ediția actuală a premiilor.
Între timp, așteptăm noi povești de non-ficțiune Premiilor Superscrieri, ediția a VI-a. Înscrieri până pe 30 septembrie, aici.
Cine mai crede că e greu în România să găsești autori în care să ai încredere că povestesc despre fapte și oameni din realitate doar prin prisma adevărului? De șase ani, Superscrieri îi adună pe cei care au curaj și răbdare să descopere și să spună poveștile care ne informează corect, care ne emoționează și care ne mișcă spre înainte.
Competiția se adresează tuturor autorilor de limbă română – consacraţi sau nu, din presa tipărită sau de pe platforme digitale sau TV/video, jurnalişti sau bloggeri, profesionişti sau amatori.
Una dintre noutăți este că deschidem Superscrierile și pentru autorii din Republica Moldova care publică materiale în limba română.
Termenul limită pentru înscrieri este 30 septembrie. După procesul de jurizare, câștigătorii vor fi anunțați în luna noiembrie, în cadrul Galei de Premiere.
În acești șase ani, am adaptat categoriile de concurs la tipul de conținut preferat de autori și căutat de cititori. Anul acesta, pe lângă categoriile tradiționale de Reportajși Portret, categoria Opinie devine mai complexă – Opinie – New Media & Blogging – deschizând posibilitatea de a participa cu acest tip de conținut publicat și în alte media (precum vblogs sau podcast).
Cele două categorii complet noi sunt reprezentate de Investigație și de TV&video jurnalism. Premiul I pentru fiecare categorie este în valoare de 500 de euro.
Pe lângă aceste cinci categorii, se va desemna în continuare cel mai de impact material înscris, ca premiul special Superscrierea Anului (în valoare de 1000 de euro) și Premiul Juriului (suma taxei de participare la concurs). FFFF va oferi noi premii speciale, reprezentate de suma de bani adunată din vânzarea cărții Superscrieri, precum și o nouă serie de premii onorifice, ce vor fi anunțate pe parcursul ediției.
Juriul confirmat până în acest moment este reprezentat de Teodor Tiță – președintele juriului, Cătălin Tolontan, Dan Duca, Emilia Șercan, Florin Negruțiu, Irina Păcurariu, Luiza Vasiliu, Mona Dîrțu, Mihnea Măruţă, Oana Giurgiu, Paul Radu, Simona Tache, Vlad Mixich.
„Superscrieri are ceva ce nu multe astfel de concursuri au reușit să aibă sau să păstreze: consecvența și permanenta dorință de a rămâne în avangarda fenomenului jurnalistic românesc. Avangardă pe care adesea a răsplătit-o, a încurajat-o și a cultivat-o, poate mai mult decât oricine altcineva. Anul acesta am ales să introducem două noi categorii: investigație și jurnalism video. Investigația pentru că, fără anchete, jurnalismul ar fi mult prea puțin util. Secțiunea video urmărește să contribuie la întoarcerea atenției publicului român către o zonă care în exterior a luat o amploare explozivă. Video înseamnă și jurnalism, nu numai entertainment. Și credem că România furnizează deja exemple de jurnalism video de calitate.” declarăTeodor Tiță, președintele juriului
O inițiativă care a devenit mai mult decât un concurs
Din 2011 și până în prezent, Superscrieri a reușit să atragă susținători și simpatizanți cu ajutorul cărora a devenit mai mult decât o competiție cu 700 de participanți și peste 70 de premianți: a creat două programe de burse jurnalistice pe teme de interes public, Seminariile Superscrieri pentru noua generație de autori, a publicat o carte cu materiale premiate, două gazete și o revistă; ultimul proiect lansat în 2016 este Masterclass-uri Superscrieri – întâlniri de bune practici în culisele jurnalismului de calitate.
Superscrieri este o inițiativă independentă, realizată împreună cu oameni și companii care conștientizează rolul poveștilor atent documentate și bine spuse în evoluția României:
BRD-Groupe Société Générale nu este doar pentru al treilea an succesiv aliatul de bază, ca patron al ediției 2016, ci și partenerul împreună cu care FFFF a oferit până acum 12 burse jurnalistice pe tema educației și împreună cu care a lansat cartea „Superscrieri: drumul generației noastre”, o colecție în care se regăsesc materiale premiate la primele patru ediții Superscrieri.
Fiecare dintre cele 5 categorii de concurs este sprijinită de câte un sponsor partener: Orange România, FAN Courier, Rogalski Damaschin Public Relations, Friends\TBWA.
Printre super-prietenii și susținătorii media se numără: Hotnews, Adevărul, Dilema Veche, Marie Claire, Beau Monde, Scena9, Republica.ro, Șapte Seri, Decât o Revistă, The Power of Storytelling, Arte și Meserii, Centrul pentru Jurnalism Independent, RISE Project, Active Watch, Frontline, Think Outside The Box, România Pozitivă, IGLOO Media, Veioza Arte, Editura Humanitas, Editura Publica și mulți alții.
Cătălin Tolontan și Mirela Neag la Masterclass Superscrieri: detalii din culisele muncii lor
sssds
Nu e doar despre Boston – e despre țara întreagă, despre lumea întreagă!”, strigă unul dintre reporterii din “Spotlight”, din ușa redacției, în cel mai tensionat dintre momentelefilmului. E punctul culminant al scenariului, fără îndoială. “Au știut! Și au lăsat toate astea să se întâmple! Puteai fi tu, puteam fi eu, putea fi oricare dintre noi!”.
Sigur că e doar o replică de film; n-avem cum ști dacă reporterul Mike Rezendes a zis vreodată asta;dar probabil că așa a gândit. Sigur că o comparație între investigația Spotlight,care a luat “Pulitzer-ul de aur” în 2003, și cea începută de Gazeta Sporturilor la sfârșit de aprilie 2016 poate suna un pic cam forțat. Așa o fi. Dar cât de forțată-i comparația asta, totuși?
Să răspundem, înainte de a judeca, la o întrebare: există măcar un singur cetățean român sigur 100% că nu va ajunge vreodată într-un spital de stat – în caz de accident, de tragedie de tip Colectiv, de cataclism natural, de atentat?
Să mai zicem, de dragul exercițiului, că or fi existând pe teritoriul României 10.000 de oameni cu o astfel de certitudine. Procentual, asta înseamnă cam 0,05% din populația țării. Rezultă că pe restul – 99,95% – investigația GSP îi privește direct, intim, pe viață și pe moarte.
Ce-au aflat acești 99,95% dintre cetățenii României, începând cu primăvara lui 2016, e că statul român a știut – și a lăsat toate astea să se întâmple. A știut bine că există un risc major să ieși din spital mai bolnav decât ai intrat, a știut bine că probabilitatea să se întâmple asta e intolerabil de mare, a știut bine că există cauze sistemice, de care el, statul, era responsabil – și a lăsat ca toate astea să se întâmple.
Deodată, “puteai fi tu, puteam fi eu, putea fi oricare dintre noi!” nu mai sună a replică de film. Și deja se vorbește, prin nucleele sănătoase ale jurnalismului românesc, că investigația GSP e “cea mai tare investigație din ultimii 10 ani, dacă nu cumva din ultimii 25”.
***
Cătălin Tolontan și Mirela Neag au venit în sufrageria FFFF, la Masterclass Superscrieri, și au povestit colegilor de breaslă despre bucătăria muncii lor, cea care nu se vede în textele finale; discuția – la care au participat 40+ jurnaliști din noua generație, oameni de comunicare&PR, invitați din business și ONG-uri – a fost moderată de Mona Dîrțu.
Redăm selecțiuni ale discuției, pe care am reorganizat-o pe teme mari; am făcut doar editări minore, care nu afectează în niciun fel conținutul, pentru a asigura coerența, concizia și lizibilitatea. Toate episoadele investigației echipei GSP, aici.
Mulțumim, Mona Dîrțu, pentru sprijinul acordat la editarea materialelor scrise și lui Tiberiu Cimpoeru pentru cele video.
***
MOMENTUL ZERO, NOIEMBRIE 2015: “Arșii de la Colectiv erau internați în saloane normale. Nu ne pricepeam, nu am înțeles cât de grav e”
Mona Dîrțu: Mirela, Cătălin, ce caută un ziar de sport în “criza dezinfectanților? De ce scrieți tocmai voi doi – împreună cu Răzvan Luțac, care-i acum în Franța, la Euro 2016 – despre sistemul românesc de sănătate?
Cătălin Tolontan: Asta ne-a întrebat și “Der Spiegel” astăzi (14 iunie 2016 – n.n.).
Mona Dîrțu: Și ce ați răspuns?
Cătălin Tolontan: N-avem un răspuns. Nu știm de ce.
Mirela Neag: […] A fost tragedia de la Colectiv, o emoție națională în care noi ne-am trezit implicați pornind tot de la un personaj din sport: în ziua de după tragedie [30 octombrie 2015 – n.n.], noi căutam să aflăm veștidespre Alex Pascu, liderul trupei [Goodbye to Gravity], care era băiatul președintei Federației Române de Scrimă.
Cătălin Tolontan: Noi am început [ca echipă] de foarte mulți ani. Cunoști, ca ziarist, foarte mulți oameni – și în momentul în care li se întâmplă ceva au încredere în tine, într-un fel sau altul. Și vin la tine și-ți povestesc lucruri. Concret, însă, a început exact cum spune Mirela: căutam să aflăm informații despre băiatul Anei Pascu. Și am aflat că a ajuns într-un salon unde nu trebuia să ajungă. În ciuda a ceea ce ni se spunea la televizor, oamenii arși de la Colectiv stăteau în saloane normale, împreună cu oameni care nu erau arși. De atunci, chiar de pe 1 sau 2 [noiembrie 2015], au fost medici care ne-au spus că nu e OK. Că [arșii] au o vulnerabilitate majoră la infecții nosocomiale. Că ceilalți bolnavi sunt purtători ai infecțiilor, dar pot scăpa mai ușor, pentru că iau antibiotice – dar că în cazul arșilor, dacă li se transmit infecțiile de la ceilalți bolnavi din saloanele mixte, e o problemă. Nu ne pricepeam, nu am înțeles cât de grav e asta. Tehnic, așa a început povestea: imediat după Colectiv. Dar nu avem un răspuns inteligent la întrebarea “de ce noi?”, ziar de sport. E bizar, toată lumea întreabă.
Până la debutul investigației care avea să fie botezată “Criza dezinfectanților”, în aprilie 2016, echipa GSP a publicat o serie de articole despre circumstanțele care au făcut posibilă tragedia de la Colectiv – unele dintre ele legate de sistemul de sănătate, altele despre ISU.
Primul dintre ele vorbește, în premieră, despre faptul că unitatea modernă pentru arși nu era funcțională în seara Colectiv, deși fusese inaugurată oficial de șapte luni. La sfârșitul lui mai 2016,procurorii au început urmărirea penală in rem împotriva spitalului pentru fapte de abuz în serviciu.
“SURSA ZERO”. REȚETELE. ÎNTREBĂRILE FĂRĂ RĂSPUNS.
Primul articol din investigația-fluviu a GSP a fost publicat luni, 25 aprilie 2016 – însă munca a început cu cinci-șase luni înainte de data publicării, când jurnaliștii de la GSP au primit, de la o sursă rămasă anonimă, o informație: dezinfectantul folosit în 350 de spitale românești, susținea acea “sursă zero”, nu respecta rețeta de fabricație. Ce-aveau deci la dispoziție jurnaliștii GSP, la momentul decembrie 2015, erau mărturia unei surse care cunoștea pe dinăuntru hala de producție a Hexi Pharma și copii după niște rețete de fabricație vechi de trei ani.
Mirela Neag: Cum a aflat persoana care ne-a dat rețeta că produsele sunt neconforme? Păi vedea, în hală [la Hexi Pharma], doar butoaiele în care se amestecau substanțele. La un moment dat, ducându-se într-un birou administrativ, vede pentru prima dată și produsul finit – niște flacoane cu trei substanțe – și citește eticheta. Și vede concentrația. Știind foarte bine rețeta, atrage cuiva atenția: “Eticheta este tipărită greșit” – asta credea atunci, că-i o greșeală de tipar. Și mai atrage atenția de câteva ori, urmărind să vadă dacă era corectată eticheta – doar că în final i se spune “nu e treaba ta”. Abia atunci s-a prins – și a luat decizia să plece din fabrică […]. În hală mai știau [despre problema de concentrație] doar șeful de producție – plus Flori Dinu, directorul general, proprietarul Dan Condrea și mai mulți agenți de vânzări.
Mona Dîrțu: Ați pornit, deci, pe urmele unei firme care producea dezinfectați diluați.
Cătălin Tolontan: Nu… cred că am pornit mai degrabă pe urmele infecțiilor. Noi am [țintit] de la început statul, autoritățile – încă de la Colectiv: ISU, spitalele cu infecții nosocomiale… Am rămas de la început până la sfârșit cu ochii pe autorități. Cred că asta ne-a și ajutat – și oamenii au avut încredere să vorbească.
Diana Marcu (republica.ro): Mirela, ați spus că voi ați avut, inițial, două rețete mai vechi. Sursa le luase anterior din fabrică. Cu ce scop? A încercat să le valorifice, anterior discuției cu voi? S-a mai gândit să le facă publice până la cazul Colectiv?
Mirela Neag: N-a vrut să le facă publice, a vrut să le prezinte la Parchet. Dar, ca un denunț să poată fi probat – așa cum se cere – trebuia să fie însoțit de o analiză fizico-chimică, de compoziție […]. Știind că singurul laborator unde putea să facă această analiză era Unilab-ul,cel pe care îl controla Condrea, a căutat un laborator în Germania. Dar prețul [analizei] era de 2.000 de euro. Sursa noastră fiind un angajat cu salariu modest, nu și-a permis. Noi l-am întrebat pe Dan Condrea, în timpul interviului, dacă acele documente [rețetele furnizate de sursa GSP] îi sunt familiare, dacă seamănă cu documentele interne – și el a confirmat că da. Erau niște rețete de trei ani, din decembrie 2012.
Cătălin Tolontan: Iar noi am spus că sunt vechi, asta a fost exprimarea – am fost corecți față de public […]. Ne-am uitat la Condrea, reacția lui n-a fost de negare, n-a negat niciun moment – știa. Am sunat-o, imediat ce-am terminat convorbirea cu el, pe Flori Dinu [directorul general al Hexi Pharma], să n-apuce să o sune el întâi. A înnebunit pur și simplu, a fost îngrozitor de agresivă și lipsită de logică în reacție; și ne-am dat seama că am nimerit rău de tot peste ei.
Mirela Neag: Persoana respectivă știa foarte bine că poate să fie acuzată – semnase un contract de confidențialitate. Și știa că publicarea acelor documente ar fi incriminat-o.
Cătălin Tolontan: Existau mai multe mărturii. Răzvan [Luțac] a venit cu o altă sursă care ne-a confirmat, din interior, diluarea. Toată lumea a fost surprinsă, în afară de [cei din] Hexi Pharma. Nici cei mai dușmănoși competitori ai lor nu știau – și nu se gândiseră – la diluare. Existau însă suspiciuni majore, și lucrurile sunt cumva destul de ciudate: existau laboratoare din Germania, Franța și Ungaria care făcuseră analize pe aceeași substanță a lor, pe Thor, și li se relevase faptul că această substanță are o problemă mare – și asta încă de prin 2012. Deci afară se știa despre aceste substanțe: prea au luat aceeași substanță și francezii, și nemții, și ungurii, iar substanțele au ajuns acolo pe niște filiere destul de ciudate din punct de vedere al deciziilor. De ce s-au apucat toți să testeze niște substanțe din România? Nu știm, sunt multe lucruri care ne scapă.
CONTROVERSA: “MULTĂ VREME AM LUCRAT CA ECHIPA A ȘI ECHIPA B”.
Cătălin Tolontan: Multă vreme am lucrat ca și echipa A și echipa B. Este în “Newsroom”, la un moment dat, o poveste când ei investighează un caz și se împart în două echipe: roșie și albastră. Se verifică unii pe alții. Noi n-am avut aceeași opinie. Mirela a spus de la început, din decembrie, că documentele sunt reale și dezinfectanții sunt diluați. Eu am spus nu e posibil, că statul ar controla și i-ar prinde cineva. Nu știam cine, dar cineva trebuia să îi prindă, era clar.
Mona Dîrțu: Și cum ați lucrat? Cine era echipa A și cine era echipa B?
Cătălin Tolontan: Mirela s-a ocupat de partea de găsire a unui laborator care să poată să ne certifice. Eu m-am dezis de povestea asta.
Mirela Neag: Eu am susținut încă de când am venit în redacție cu rețetele că eu cred că rețetele sunt reale și că trebuie, ca să pornim această investigație, să facem noi niște analize de compoziție la un laborator.
Cătălin Tolontan: Eu am zis că e o prostie, ne batem noi acum cu Guvernul în analize…
Mirela Neag: Ai zis “hai să nu ducem investigația într-o luptă de formule chimice”.
Cătălin Tolontan: Exact. Am zis hai să vorbim cu oamenii, cu sursele noastre bune, vechi, cunoscute sau necunoscute, să vorbim la firul ierbii. Și în momentul ăla ne-am împărțit. Am zis: bine, Mirela, ia tu partea științifică. Și eu am luat eu partea cealaltă, de interacțiune cu statul român – a fost o plăcere extraordinară. Evident că vorbeam [între noi]. Nu zilnic, pentru că mai aveam și alte lucruri de făcut, dar vorbeam de două ori pe săptămână despre unde a ajuns fiecare dintre noi. Mirela nu a căutat doar laborator – a căutat, împreună cu Răzvan [Luțac], și alte lucruri legate de firmă și așa mai departe. Și eu încercam să aflu cine controlează totuși aceste produse, pe care trebuia să le controleze cineva, după mintea mea. Nu le controlează nimeni.
Mirela Neag: Aici ne-am intersectat, după ce tu ai ajuns la concluzia că statul nu verifică – și eu am venit și ți-am spus că normal că nu verifică, fiindcă eu nu găsesc niciun laborator care să facă asta.
Cătălin Tolontan: […] Faptul că nu există niciun laborator… era evident că nu există cerere pentru analizele respective. Nu există cerere, înseamnă că nu exista nicio impunere, că uneori piața apare prin impunere în zona de control statal […]. Și ne-am hotărât să publicăm înainte să avem rezultatele analizelor de la ICECHIM. Asta nu e nicio exagerare, e adevărul. Nu am avut rezultatele care se refereau la produse cumpărate în decembrie [înainte de primul articol].
LUCRUL CU SURSELE. “FEMEILE SUNT MAI CURAJOASE; ELE SUNT, DE FAPT, LEGĂTURA REALĂ A ROMÂNIEI CU SPITALELE”
Raluca Ion (republica.ro): Ce spun astăzi sursele pe care le-ați avut? Sunt mândre că au contribuit?
Cătălin Tolontan: Asta cu sursele e foarte interesantă – sunt atât de multe, și trebuie să vorbești [din când în când] cu fiecare, indiferent dacă au discutat cu tine acum șase luni. Nu poți să nu le răspunzi la telefon de fiecare dată; știi că s-au legat cumva de tine. E foarte greu, ăsta cred că e cel mai greu lucru. De pildă în noaptea aia când a murit Condrea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne luăm agendele și să ne sunăm toate sursele – pentru că ne-a fost teamă pentru ele; erau foarte speriate, știam că n-aveau experiență…
Mirela Neag: Ne-a sunat una dintre surse, era disperată: “Nu știu ce să fac, să sun la Parchet, la Poliție…?”.
Mona Dîrțu: Despre câte surse vorbim, aproximativ? Aveți o medie cam de trei surse pe material, din câte am evaluat eu.
Cătălin Tolontan: Sunt zeci, sute de oameni cu care am vorbit în perioada asta. Dar oameni pe care îi putem considera surse sunt câteva zeci.
Și e foarte greu să ții legătura cu fiecare în parte. Avem, de exemplu, o sursă care ne dă 25 de sms-uri/zi. Asta e… [Râde].
Mirela Neag: Din momentul în care un om devine sursă, se simte parte din poveste și simte nevoia [să țină legătura cu tine]. Iar sursele principale simt, cred, și un pic de frustare – că lumea nu știe că schimbarea de la ele a pornit.
Cătălin Tolontan: De la început, apropo, oamenii curajoși cu care am vorbit au fost femei. Ne-am întrebat de ce sunt femei. Am o explicație…
Mirela Neag: Și eu.
Cătălin Tolontan: Și tu? Hai, spune…
Mirela Neag: Nu, nu [râde].
Cătălin Tolontan: Hai, te rog, zi, spune-o tu.
Mirela Neag: Femeile sunt mai curajoase…
Cătălin Tolontan: Și acum vin eu cu ceva baroc… Am sentimentul că femeile, da, sunt, mai curajoase – și mai decise; în chestiunea cu sănătatea, cel puțin, nu dau un pas înapoi. Sentimentul pe care îl avem este că ele se internează de mai multe ori – și nu numai că se internează ele, dar se internează și când se internează copiii, soții și părinții lor… Ele sunt, de fapt, legătura reală a României cu spitalele. Și cu problemele de sănătate. Și-atunci sunt absolut decise, inflexibile, și spun “nu mă interesează cine e ministrul Sănătății, cine-i președintele țării, cine-i la SRI…”. Nu, nu le interesează: ar putea să strivească toate instituțiile, puse una lângă alta, cu un singur gest.
Mona Dîrțu: Povestiți-ne cum lucrați cu sursele.
Cătălin Tolontan: Trebuie să ai grijă cu sursele, că nu sunt obișnuite – și trebuie să le explici, fiecăreia, cu o zi, două, trei, înaine de a publica. Le spui: mâine o să înceapă nebunia: televiziunile or să preia, o să vă sune șefii, o să vă zică “știu că ești tu”. Noi le spunem: indiferent ce vă zic, nu vor ști niciodată că dvs. sunteți sursa respectivă. Că nesiguranța pe care o avem noi, sau orice jurnalist când scrie despre ceva și nu e sigur că așa stau lucrurile – și chiar dacă e sigur, tot păstrează urmele îndoielii – o au și oamenii care cred că au identificat sursele; nu le identifică [de fapt] niciodată, sau chiar dacă le identifică, sursa scapă de fiecare dată – doar că trebuie să aibă răbdare un pic. Adică trebuie să reziste o zi, două – cât timp e căutată cu reflectoarele.
Mona Dîrțu: Și, în plus, să aibă încredere în cuvântul jurnalistului.
Cătălin Tolontan: Exact. E un efect psihologic foarte ciudat: oricare dintre noi ar avea senzația, în locul lor, că a fost prins – că știe toată lumea. Nu știe nimeni, de fapt. Dar trebuie să le explici [surselor], să le convingi să aibă răbdare o zi, două; și să le înveți niște mici trucuri de reacție. Da, vorbim [cu sursele noastre] despre ce trebuie să facă în primele zile; dar n-o să trădăm aici toate trucurile [râde]. E important să reziste o zi – prima zi e foarte grea, a doua zi e puțin mai ușoară […]. Și, indiferent cât de mult încercăm să ne obișnuim sursele, șocul este foarte mare în ziua apariției [articolului]. Pentru că oamenii ăia neștiuți devin, brusc, vedete în niște chestii foarte dure pentru ei. Noi, [jurnaliștii], avem un alt fel de antrenament – e logic să rezistăm mai bine. Dar ei nu rezistă în primă instanță. Adică unii dintre ei nu au rezistat, au ieșit imediat la televizor. Noi n-am comentat, că nu e treaba noastră să confirmăm cu cine vorbim.
Gabriel Sandu (VICE România): Aveți, cu sursele voastre, vreun fel de înțelegere scrisă prin care vă angajați să nu le divulgați identitatea?
Cătălin Tolontan: A, nu, nu. Le spunem prima discuție pe care o avem.
Mirela Neag: E cuvântul.
Cătălin Tolontan: E cuvântul.
Mona Dîrțu: Mirela, Cătălin – spuneți-ne ce anume discutați cu ei, un fel de “best practices” pentru jurnaliștii cu mai puțină experiență.
Cătălin Tolontan: Încercăm, întâi, să le înțelegem mobilul. Și le spunem că indiferent care e mobilul, e OK – dar că, sincer, nu dvs. ne interesați, ci informația. Că nu scriem pentru dvs., [în caz că] că aveți ceva cu șefu’, că v-a supărat nu-știu-cine; deci nu scriem pentru dvs. – niciodată. Că verificăm ceea ce spuneți, într-un fel sau altul, și nu vă vom spune niciodată cu cine mai vorbim; că nu vă vom spune că am verificat ceea ce ne-ați spus cu X sau Y – nici măcar că o să vorbim cu ei. Că n-o să vă spunem niciodată cine sunt X sau Y – după cum lor, lui X și lui Y – n-o să le spunem cu cine am vorbit [mai întâi]. Le mai spunem că își asumă un risc, că nu e garantat că nu se va afla vreodată – dar că niciodată nu se va afla de la noi. Asta le spunem de la început: indiferent care va fi contextul, nu se va afla niciodată de la noi.
Mirela Neag: Nici dacă ajungem într-un proces.
Cătălin Tolontan:[…] Condrea nu a știut până în ultimul moment cine a fost persoana care a vorbit.
Mirela Neag: Nici acum nu se știe…
Cătălin Tolontan: Nu, nu se știe, pentru că sunt mai multe variante – și oricum am vorbit cu mai mulți. Nimeni nu poate să știe cu exactitate […].
Deci suntem sinceri cu sursele, foarte sinceri – de la început. E o înțelegere, și sursa o percepe ca pe o înțelegere; una pe care însă nu o scriem undeva. Uneori nici nu știm, fiecare dintre noi, care este sursa celuilalt. Unii dintre oameni preferă să vorbească doar cu unii dintre noi, fără ca ceilalți să știe. Și respectăm înțelegerea asta. E suficient că avem noi încredere între noi.
Gabriel Sandu (VICE România): Să presupunem că testele nu ar fi ieșit în conformitate cu primul vostru articol și ați fi fost dați în judecată pentru că ați afectat imaginea Hexi Pharma. Nu ar fi fost în folosul vostru să aveți înregistrări cu sursele din interiorul companiei?
Cătălin Tolontan: Chiar dacă le-am fi avut, nu le-am fi dat niciodată judecătorului. Aia era treaba noastră – dacă noi greșisem, mersesem pe o sursă proastă, cineva ne mințise voit sau doar ne dezinformase, era riscul nostru. Nu ne-am fi apărat dezvăluind o sursă – niciodată. Absolut niciodată.
[…] Acum, sincer, apropo de surse: noi [jurnaliștii] suntem cei mai nebuni dintre toți, dar nici sursele nu sunt “sănătoase”. Iar dacă te întrebi de ce nu sunt oamenii ăștia “sănătoși”, ce-i face excentrici, […] de fapt ajungi și la adevărul spuselor lor. Sunt medicii buni, dar care nu au cucerit sisteme, care nu au reușit să intre, să facă… [Cătălin] Cîrstoveanu e o excepție – un doctor împotriva sistemului [pe care] toată lumea îl știe. [Dr. Cîrstoveanu, șeful secției Terapie intensivă nou-născuți de la Marie Curie,a vorbit deschis despre ineficacitatea medicamentelor generice folosite în spitale – n.n.]. Dar de obicei nu astea sunt vocile. Nu. Sunt oamenii marginalizați de sistem – oamenii care dintr-un motiv sau altul au fost lăsați în spate, care nu au vrut să se “adapteze”, care probabil că au și slăbiciuni profesionale, dar și sufucientă nebunie încât să spună: “eu nu vreau să fiu ca voi, eu vreau să fiu diferit”. În același timp, sunt foarte puține afirmațiile lor – cele mai trăsnite și mai science-fiction din câte-am întâlnit – care să nu se fi confirmat în timp.
Întrebare din sală: Spuneai că sunt oameni marginalizați de sistem. Ei au venit către voi, cu cât investigația a avansat?
Cătălin Tolontan: Da. Marea majoritate, da. Dar au fost și câteva surse importante pe care le-am găsit noi. E-adevărat că, pe măsură ce trecea timpul, erau surse care ne spuneau „ah, abia [vă] așteptam!”. Acum marea problemă este cum gestionăm valul de subiecte. Unu: sunt așteptările oamenilor, care se așteaptă să dăm în fiecare zi, la 7,00 dimineața, un super-subiect, ceea ce este IM-PO-SI-BIL; pentru ce am publicat până acum s-a muncit niște luni de zile – deci n-ai cum, nu se poate. Și jurnaliștii înțeleg asta. Obosim, nu mai putem pur și simplu. Realmente nu mai putem. Și avem foarte multă “administrație” de făcut cu sursele. E o “administrație umană” pe care trebuie s-o mai facem, știm – luni de zile, de-acum înainte. N-avem cum să-i lăsăm pe oamenii ăia… Iar ei ne sună și ne spun toate teoriile lor, “stați puțin, să vă explicăm”, iartu trebuie să-i asculți; așa că te așezi la masă cu oamenii și-i asculți. Cititorii văd ceea ce ne-a ieșit: dar ceea ce nu ne-a ieșit este de două ori mai mult. În ultimele trei zile ni s-au îngropat trei subiecte, de exemplu: asta e; nu au dus unde credeam că duc – n-au dus nicăieri, de fapt, informațiile nu erau bune. Deci am avut trei zile în care trei subiecte promițătoare ne-au murit unul după celălalt. Dar ele au fost muncite. […] Plus că discuțiile cu sursele durează: am fost ieri, de exemplu, într-o discuție care a durat patru ore. Plus că sunt domenii noi pentru noi, de fapt pentru orice jurnalist. Sunt practic subiecte în care o iei de la zero.Cel cu SEAP-ul, de exemplu: hai să-nvățăm. Și oamenii îți spun de toate, iar tu asculți tot ca să-ți iei – dacă îți iei – informația aia mică; uneori nu ți-o iei nici pe aia. Nivelul de eșec e cumva în corelație directă cu nivelul reușitei. În spatele fiecărui articol reușit sunt câteva care nu au ieșit.
Majoritatea superscrierilor pe care le-am premiat la primele cinci ediții sunt materiale publicate pe platforme online. Nu știm dacă aceste link-uri se scufundă de la an la an în meandrele internetului, dar știm că toate ar merita redescoperite și citite oricând.
Așa că am făcut un nou heirup pe propriile forțe și am reușit să publicăm o revistă – prima revistă Superscrieri, „Povești care schimbă lumea”.
Dorința noastră este să le reamintim oamenilor că la Superscrieri găsesc unele dintre cele mai bune texte de non-ficțiune publicate în România, iar pe cei care nu au auzit până acum de ce facem noi aici, să-i convertim, sau măcar să le facem poftă de texte de calitate.
A fost greu să alegem doar câteva, dar am selectat șase materiale pe care le-am editat pentru revistă și care vorbesc despre oameni – fie că sunt personaje celebre, necunoscute sau doar tipologii cu care ne confruntăm sau empatizăm în viața de zi cu zi.
Vă lăsăm pe voi să le (re)descoperiți.
Am gândit revista ca un dar din partea FFFF pentru toți iubitorii de povești bune, așa că o distribuim gratuit.
O veți găsi pe la unele dintre cele mai prietenoase localuri din București. Momentan la Energiea, Origo și în curând la The Institute Cafe, Beautyfood și altele. Vom updata lista pe măsură ce o distribuim.
Cine vrea să o ia direct de la noi, e binevenit la noi acasă. Ne puteți anunța printr-un mesaj pe pagina noastră de Facebook și vă așteptăm la sediul nostru din Brezoianu 4.
Nimic nu ne iese fără ca oamenii din jurul nostru să ne susțină, așa că le mulțumim:
autorilor care au fost de acord să le publicăm materialele: Luiza Vasiliu, Teodora Neagu, Cristian Delcea, Ștefan Mako, Vlad Ursulean, Viorel Ilișoi
prietenilor din Friends\TBWA, pentru tot ajutorul logistic: Cristina Cazacu (ilustrație), Cornel Preda (dtp), Dan Neagu (producție)
Tibi&Pocs pentru un super-panou cu toți autorii premiați în acești ani la Superscrieri
tuturor celor care ne susțin, dar în mod special unora dintre dintre cei care pun umărul de la an la an ca să creștem acest proiect: BRD – Groupe Societe Generale, Avon România, Orange România, FAN Courier
nu în ultimul rând, celor de la Ideo Ideis și Summer Well, care au primit cu drag revista pe tărâm de festival.
Mirela Neag & Cătălin Tolontan vin la Masterclass Superscrieri
sssds
Mirela Neag și Cătălin Tolontan sunt invitații noștri speciali din această lună, în sufrageria FFFF, la o discuție despre culisele jurnalismului de calitate.
Tema lunii, la cea de-a treia întâlnire Masterclass Superscrieri:JURNALISMUL DE MISIUNE PUBLICĂ.
Discuția va fi moderată de jurnalista Mona Dîrțu.
Vom povesti cu echipa GSP despre culisele a ceea ce numim „high impact journalism” în zilele noastre, aplicat pe ancheta derulată la foc continuu în ultimele luni, a cazului Hexi Pharma.
Ancheta GSP e, de fapt, un exemplu de jurnalism ca „full-contact sport”, iar noi vrem să aflăm mai multe despre tot „antrenamentul” din spate:
despre jurnalismul de misiune publică – acel jurnalism care își împlinește funcția fundamentală de sistem imunitar al unei națiuni;
despre munca de trașee și despre documentarea prin contact direct cu oamenii-în-carne-și-oase (în loc de „noi, oficialii, ne facem că declarăm; voi, presa, ne preluați declarațiile cu copy/paste și vă faceți că vă documentați”);
despre munca de echipă
despre două generații de jurnaliști lucrând cot la cot
despre cum se conduce o campanie de presă mitralieră, la foc automat, și cum se pune presiune pe autorități (nici nu apucă să reacționeze băieții la ce-a scris GSP azi că mâine încasează încă un pumn);
și în final, despre de ce – de ce? – fără presă sănătoasă și fără jurnalism bine făcut suntem mai bolnavi, mai jecmăniți, mai vulnerabili și mai puțin demni decât am putea fi.
Participarea se face pe bază de invitație.
Întâlnirile se adresează în primul rând jurnaliștilor. Dar și tuturor celor preocupați de jurnalismul quality și de reprofesionalizarea presei din România – profesioniști din alte domenii (PR, business, industrii creative ș.a.), interesați de mecanismele nevăzute și insight-urile meseriei de jurnalist).
Șase anchete jurnalistice care vor să treacă educația în altă clasă – Bursele Superscrieri/BRD
sssds
Cât este de pregătit sistemul de educație din România să identifice și să răspundă anxietăților și depresiilor pe care un procent tot mai mare de copii le manifestă? Cum ajung profesorii și educatorii să facă din școală un mediu agresiv, cu presiuni directe sau subtile asupra elevilor? Unde se rupe filmul unui sistem care, în loc să asigure o educație gratuită, așa cum pretinde, a reformat și tot reformat, până când meditația a devenit o condiție obligatorie pentru elevii care vor să ajungă studenți?
Aceste situații sunt ca niște rotițe printre care ne pierdem, preocupați să funcționăm izolat într-o societate care încă susține sisteme după sisteme pline de hibe. De aceea, toți avem nevoie de o voce comună, din exteriorul nostru, care să ne analizeze și care să ne unească.
În această idee, șase echipe de jurnaliști și fotojurnaliști/artiști vizuali vor documenta aceste întrebări și altele asemenea lor, într-un mod amănunțit, și vor veni cu rezultate și perspective de soluționare, în această toamnă.
Ei sunt bursierii care au propus proiecte de interes public la inițiativa noastră (FFFF:) și a unei companii care susține proiecte educaționale în România – BRD – Groupe Société Générale. Bursele Superscrieri/BRD pe tema educație au creat contextul (finanțare câte 2.000 de euro și susținere editorială) pentru ca proiecte precum cele desemnate să-și găsească realizarea:
Ani Sandu și Octavian Coman, cu proiectul Cancelaria, cu publicare în Decât o Revistă
Alex Nedea și Mircea Topoleanu, cu proiectul Medicație cu meditație. Cum se tratează un sistem de educație bolnav în sufrageriile profesorilor, cu publicare în VICE România
Anca Chimoiu, Ramona Loznianu și Antonio Cioarek, cu proiectul Bullying Educațional – relația profesor-elev în școala românească, cu publicare pe platforma Republica.ro
Andrada Fiscutean și Sorina Vasilescu, cu proiectul Depresia și sănătatea mintală în școlile din România, cu publicare pe platforma Casa Jurnalistului
Andrada Lăutaru și Mircea Topoleanu, cu proiectul Rolul părinților în eșecul reformei sistemului de învățământ, cu publicare în VICE România
Ionela Gavriliu și Cristian Munteanu, cu proiectul Școala care te învață handicapul – copii sănătoși în școli pentru bolnavi, cu publicare pe platforma Dela0.ro
Irina Păcurariu (TVR), membră a juriului:
„Această ediție a Burselor Superscrieri este incredibilă. S-au întâlnit echipe de oameni foarte tineri, care prin subiectele și abordările lor ne arată că acestă generație depistează inadecvările sistemului mai bine decât ne-am fi închipuit. S-a trecut prin toate slăbiciunile, de la grila de valori din cancelarie la presiunea emoțională și psihică la care ajung să fie supuși elevii. Și au fost puși sub lupă părinții, ceea ce mă bucură mult – eu chiar cred că ei sunt una din verigile slabe – care proiectează asupra copilului și scolii toate ambițiile și angoasele lor. Mă aștept la câteva anchete care vor pune lumina complet diferit pe educația românească. Și poate asta o va ajuta să treacă nu clasa, ci în altă clasă.”
Propunerile de proiecte au fost selectate prin concurs, în urma evaluării făcute de un juriu format din jurnaliști respectați – Simona Tache (simonatache.ro), Irina Păcurariu (TVR), Florin Negruțiu (Republica.ro), Mihnea Măruță (Pressone.ro), Paul Radu (RISE Project), Teodor Tiță (Mediafax), Vlad Mixich (Hotnews) – și un reprezentant BRD (Flavia Popa, Secretar General).
Timp, susținere și îndrumare pentru autori cu idei de calitate, în beneficiul întregii societăți:
„Mami, de ce nu avem și noi școli ca în alte țări, ca în Finlanda, de exemplu? m-a întrebat într-o zi fiul meu de 14 ani. Ne-am propus, prin acest proiect, să reducem puțin distanța – nu dintre România și Finlanda, ci dintre profesor și elev. Vrem să înțelegem de unde ar trebui început un demers sănătos de împrospătare de mentalității. Mă bucur mult că am luat bursa pentru noi, ca echipă, dar și mai multpentru copiii care merg la școală cu sentimentul că nu sunt suficient de buni orice ar face.”Anca Chimoiu, bursieră – autor freelancer
„Într-o presă blazată, mestecând aceleași subiecte irelevante și, de multe ori resemnată, astfel de proiecte aduc entuziasm, susținere și îndrumare pentru idei de calitate, în beneficiul întregii societăți. Și aduc timp pentru jurnalism și jurnalist: timp de documentare, timp pentru o temă așezată, timp pentru analiza implicațiilor, consecințelor și impactului.” Ionela Gavriliu, bursieră – jurnalistă
Programul de burse, care se desfășoară sub umbrela Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea, a fost inițiat de FFFF.ro și se bucură de implicarea unui partener care crede în nevoia conținutului media de calitate în societate.
Flavia Popa, Secretar General BRD, spune că „Printre toate misiunile pe care ni le asumăm pentru ca educația să progreseze, suntem conștienți că susținerea jurnalismului de calitate este un exercițiu de răbdare, dar și de încredere. Răbdare – pentru că este nevoie ca multe povești puternice să fie spuse, să fie scrise, să fie adunate ca să se schimbe ceva. Și încredere – că, încet-încet, această inițiativă își va face efectul. Ne-am luat responsabilitatea, împreună cu FFFF, să construim un cadru cât mai potrivit pentru ca acești jurnaliști să pună cap la cap povești pe care, cel mai adesea, le trăim mai mult decât ni le explicăm. Iar poveștile de anul acesta promit să ne aducă mai aproape de adevăr, de probleme, dar și de soluții și de exemple. Felicitări noilor bursieri și spor la lucru!”
Printre susținătorii programului Bursele Superscrieri/BRD se numără: HotNews, Adevărul, Dilema Veche, Foreign Policy, Republica.ro, Esquire, IQads, DOR, The Institute, Igloo, Centrul pentru Jurnalism Independent, RISE Project, Active Watch, Think Outside The Box, România Pozitivă.
Felicitări echipelor câștigătoare la Bursele Superscrieri/Avon, ediția a treia
sssds
De ce le dau victimele violenței domestice agresorilor lor încă o șansă, care deseori înseamnă o perpetuare a violenței? Care sunt adevărații beneficiari ai milioanelor de euro cheltuiți de stat pentru proiecte de prevenire și combatere a violenței domestice? Și, nu în ultimul rând, cum poate evolua acest fenomen în treizeci de ani, într-un oraș economic mort, și care este povestea lui de astăzi?
Aceste întrebări nu au răspunsuri simple și e tot mai clar că, într-o societate plină de „dureri”, fiecare răspuns e un pas către mai bine. Ne bazăm tot mai mult pe forța unei noi generații cinstite de jurnaliști și autori care să spună lucrurilor pe nume și să ne clarifice și din aceste întrebări.
Trei echipe de autori/fotoreporteri/artiști vizuali primesc susținere financiară (2000 de euro per echipă) și editorială pentru a documenta trei materiale complexe despre problemele de mai sus, pe care le vom putea citi în această toamnă.
Ei sunt a treia generație de bursieri desemnați în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/Avon pe tema violenței domestice în România, pe care l-am construit împreună cu Avon România:
Echipa RALUCA BALOGH (ION), DIANA MARCU și LUCA FLORIAN va realiza proiectul „LOV(E) DE LA LOVIRE. De ce se întorc victimele la agresorii lor”, cu publicare pe platforma Republica.ro.
„Vrem să arătăm de ce le dau victimele violenței domestice agresorilor lor încă o șansă, materializată, din păcate, în ocazia de a le lovi din nou, uneori până la moarte. Fără a înțelege resorturile acestui mecanism care le face pe victime să se întoarcă într-un mediu periculos, nu poți pune în mișcare mecanismele care să le ajute în mod real. Fără a cunoaște ce stă în spatele acestei decizii imposibile, comunitatea va continua să le judece superficial și să le ignore suferințele. ” (Raluca Ion)
Echipa ANA POENARIU și SERGIU BREGA va realiza proiectul multimedia „Bătaia de 40 de milioane de euro”, cu publicare pe RISE Project.
„În aprilie o femeie de 38 de ani a fost omorâtă de fostul iubit în centrul Bucureștiului, deși sesizase de nenumărate ori poliția. În mai, o altă femeie a fost omorâtă de fostul soț pe aeroportul din Sibiu. Ambele au devenit niște cifre în statisticile referitoare la violența domestică. Statul român cheltuie milioane de euro pe proiecte de prevenire și combatere a violenței domestice și a traficului de persoane, iar demersul nostru jurnalistic va arăta cum sunt cheltuiți banii și cine beneficiază în mod real de ei.” (Ana Poenariu)
Echipa ANDREI CRĂCIUN și ELENA ILUȚĂ va realiza materialul „Aleea Zorilor”, cu publicare pe blog-ul www.andreicraciun.eu.
„Am aplicat pentru că voiam să pot face acest subiect. Să am timp și bani să mă ocup de el. Sunt bucuros și că pot colabora cu Elena, despre care am – până acum – numai cuvinte de laudă. Iși cunoaște bine meseria. Suntem amândoi încântați (Elena a zis că wow, deci am presupus încântarea) că am câștigat, dar acum vedem mai degrabă greutățile care vor urma. Am ales un subiect foarte delicat și nu va fi deloc ușor. Dar trebuia, pur și simplu trebuia să îl scriu. E bine că aceste burse există. Și, prin ele, supraviețuiește jurnalismul, cât mai e, în țara noastră. Sunt deci fericit și foarte îngrijorat. Iar m-am înhămat la o muncă dură.” (Andrei Crăciun)
Aceste propuneri de proiecte au fost alese de un juriu format din jurnaliști – Simona Tache, Irina Păcurariu, Florin Negruțiu, Mihnea Măruță, Paul Radu, Teodor Tiță, Vlad Mixich și un reprezentant AVON (Stela Toderașcu – Commercial Marketing Manager Avon România & Moldova).
Jurnalista Mona Dîrțu va fi mentorul echipelor pe perioada realizării materialelor și tot ea va susține pentru aceștia, dar și pentru alți autori din noua generație interesați de subiect, Seminariile Superscrieri de bune practici.
Este responsabilitea fiecăruia dintre noi de a schimba ceva. Iar companiile care se implică sunt alcătuite din oameni care gândesc și ei acest lucru.
Declarația Simonei Tache, membră juriului vorbește despre misiunea mai largă a proiectului: „Știm cu toții cum e să fii condamnat să alegi, din liste de candidați la diverse funcții publice, răul cel mai mic. E blestemul poporului român… Ei bine, blestemul juriului Burselor Superscrieri e exact invers: să aleagă dintre multe proiecte bune pe cel mai bun. Nu e ușor nici așa, credeți-ne. În prima seară de după jurizarea finală, adormi cam frământat și visezi la ziua în care n-o să mai fie atât de greu să alegi, fiindcă exagerat de multe branduri se vor înghesui să finanțeze materiale jurnalistice de profunzime, pe subiecte de mare interes public. Când te trezești, știi că nu mai e mult până când visul va deveni realitate. Pentru că, pe zi ce trece, ne simțim cu toții tot mai responsabili și simțim tot mai tare că e tot mai treaba noastră să schimbăm lumea în care trăim, iar companiile nu sunt niște entități abstracte, ci sunt alcătuite din oameni care gândesc și simt fix la fel.”
Stela Toderașcu, director de markering Avon Romania & Moldova, completează ideea Simonei: „Responsabilitatea este tema principală a burselor Avon de anul acesta. Anchetele propuse de cele 3 echipe căștigătoare își propun să vorbească despre respnsabilitatea invididuală sau de grup, a nostră când judecăm o victimă, a celor care pot mișca pârghiile pentru a ajuta și a martorilor care rămân tăcuți zeci de ani. Scriitorul Vasile Ernu menționa într-unul dintre articolele sale că externalizarea vinei şi a responsabilităţii este un sport naţional. Cred cu tărie că lupta împotriva violenței este responsabiltatea noastră a tuturor, indiferent de rolul nostru în societate. Și acestă luptă trebuie să pornescă cu EU”.
Printre susținătorii programului Bursele Superscrieri/Avon se numără: HotNews, Adevărul, Dilema Veche, Foreign Policy, Republica.ro, Marie Claire, Beau Monde, Cosmopolitan, IQads, Decât o Revistă, The Institute, Igloo, Centrul pentru Jurnalism Independent, RISE Project, Active Watch, Think Outsite The Box, România Pozitivă.
#Despre AVON și Campania Respectului
De peste 19 ani în România, AVON schimbă lumea femeilor, atât prin frumuseţe şi oportunitate de carieră, cât şi prin lupta pentru demnitatea lor. Alături de clienţii şi reprezentanţii noştri de vânzări apreciem impactul buzelor perfecte, dar mai mult avem curajul de a vorbi deschis despre violenţa domestică, spunând stop abuzului asupra femeilor. Prin Campania Respectului ne propunem să prevenim violenţa domestică prin educarea publicul larg şi prin susţinerea proiectelor sociale care combat acest fenomen (ex. dotarea centrelor de adăpost pentru victime).
Liviu Avram vine în sufrageria FFFF să povestească despre peripețiile unui jurnalist la Curtea Constituțională.
Continuăm seria de întâlniri tematice Masterclass Superscrieri cu unii dintre cei mai respectați jurnaliști din țară.
Prima întâlnire a fost cu Paul Radu și Mihai Munteanu de la RISE Project.
A doua întâlnire: va avea loc pe 11 mai
Moderator: Mona Dîrțu
Vom povesti cu Liviu Avram, redactor-șef adjunct la Adevărul, despre investigația declanșată pe cont propriu, prin care și-a depus candidatura pentru Primăria Capitalei, doar pentru a ajunge la Curtea Constituțională și a obține o reevaluare a două articole din Lege. Argumentația lui Liviu se referă la manipularea alegerilor electorale.
Câteva dintre întrebările pe baza cărora vom povesti cu Liviu:
> care sunt riscurile de care un jurnalist trebuie să țină cont când face pe cont propriu o astfel de provocare statului?
>> cum faci o strategie în pași calculați când ai o miză clară?
>> care găsești și cum transformi subtilități juridice în argumente?
>> până la ce limită poți duce implicarea personală într-un astfel de demers?
>> cum îți faci curaj să abordezi o chestiune de interes public atunci când nimeni altcineva dintre cei care ar trebui să reprezinte „publicul” nu face ceva în acest sens?
Participarea se face e bază de invitații. Dacă te interesează aceste întâlniri, dă-ne un semn la zenaida@ffff.ro și zi-ne de ce vrei să participi. În limita locurilor disponibile, vom ține cont de motivația ta.
Invitația de participare este pentru toți autorii, din presă sau de pe platforme digitale, jurnalişti sau bloggeri, profesionişti sau amatori, din toată țara.
Pentru ambele teme, vă amintim că oferim atât suport financiar, cât și editorial (program de mentorat și Seminarii Superscrieri de bune practici, cu Mona Dîrțu).
Sperăm ca aceste câteva zile să fie cu liniște și inspirație pentru propuneri de proiecte pe cele două teme de interes public pe care le susținem:
De la prietenii FFFF: Cum reacționăm în fața violenței domestice?
sssds
Pentru că jumătate dintre români consideră violența domestică o problemă privată, ne-am întrebat prietenii despre cum reacționează ei când sunt puși în fața acestui fenomen. Am selectat câteva răspunsuri și invităm pe oricine să-și scrie gândurile, pe social media sau pe bloguri. Întrebările noastre sunt:
Ai intervenit vreodată într-un caz de violență domestică? Dacă nu, ce te-a oprit și ce ai fi vrut să faci?
Te rugăm folosește ca hashtags #bursesuperscrieri, #violentadomestică, #bataianueruptadinrai.
Între timp, primim aplicații la Bursele Superscrieri/Avon pe tema violenței domestice, până pe 5 mai. Vom susține cu câte 2.000 de euro și suport editorial realizarea a trei materiale jurnalistice pe acest subiect, pe care le vom putea citi în această toamnă. Cu siguranță vom regăsi puncte de vedere precum cele descrise de prietenii noștri, mai jos.
Simona Tache
Teama de a interveni, înlocuită cu dorința de a face cunoscut fenomenul, prin a scrie și a vorbi deschis despre el.
” (…) Îmi mai amintesc de un copil bătut în autobuz de o mamă nervoasă și târât apoi, pe scară, în jos. Nu am intervenit nici atunci, pentru cănu m-am simțit în stare să o conving în 10 secunde cât ar fi durat interacțiunea că ceea ce știe ea, de o viață întreagă, e greșit. Cum să-i explici unei femei care își snopea copilul, în timp ce cobora din autobuz, că nu, el nu e un dușman care îi face rău mamei sale, în loc să îi fie recunoscător pentru sacrificiile uriașe, ci e doar un copil, care nu, nu gândește ca un adult. Când să-i fi spus că nu se fac copii ca să le ceri să se poarte de la 2 ani ca adulții și nici să-i șantajezi toată viața cu niște sacrificii pe care nu ei ți le-au cerut? Nu aveam timp să-i spun și nici ea nu era pregătită să afle. Aș fi putut cel mult să-i strig că încalcă legea, dar pariez că s-ar fi uitat la mine ca la o nebună, înainte de a-mi fi zbierat să nu mă bag în educația copilului ei. Care lege? Legea lui “eu te-am făcut, eu te omor?”. De unde să știe femeia legea?
Așa că am preferat să fac altceva, anume să scriu de câte ori am putut pe acest subiect. Ceea ce am făcut și de data asta.”
De fix acum un an:
“Nu mai târziu de aseară, pe la 22.00, am primit un telefon de la o doamnă din Bacău care căuta cu disperare orice număr de telefon / o instituție / o direcție / un sfat / un adăpost / orice, unde poate anunța că o prietenă de-ale ei era snopită în bătaie chiar atunci. Nici ea nu mai știa cum a ajuns la numărul meu, dar am fost singura “disponibilă” la acea oră. Nu contează ce am făcut eu (să spunem doar că victima e acum în siguranță), dar tot ce mi-a venit în cap a fost:
MILIOANE de euro cheltuite prin campanii împotriva violenței în familie și O femeie nu știe încotro s-o apuce în astfel de situații!! No comment!”
„(…) Am pornit anul 2016 căutând povești despre abuzul de orice fel pentru Plic, o revistă și am primit zeci de mailuri copleșitoare despre adolescenți și adulți sub 30 de ani care au trecut prin maltratare emoțională. Am citit fiecare poveste cu un gol în stomac și un sentiment îngrozitor de neputință – cei care îmi scriau erau din Franța, Italia, Rusia și Anglia. Erau povești îndepărtate, cu siguranță, dar ce m-a frapat a fost felul prin care se asemănau: oameni care nu știau că au puterea să lupte împotriva celor care abuzau de ea.
Tot la începutul lui 2016 s-a sinucis și Bella, ca urmare a abuzului sexual și emoțional din triunghiul meschin Bella – părinți – unchi pervers. De data aceasta nu mai era o poveste îndepărtată – o știam personal pe Bella, o văzusem cel puțin de două ori în carne și oase, era mai mult decât o adresă de mail. Cercul ei de prieteni aflase foarte târziu de problemele ei de acasă, iar când s-au ambiționat să tragă un semnal de alarmă, faptul era deja consumat. Mi-aș fi dorit să pot face mai multe, să anunț autoritățile, să găsesc un refugiu pentru Bella într-o casă pentru victimele abuzului, dar e foarte greu să schimbi lumea la o distanță de două ore și jumătate de mers cu avionul. Acum unchiul este târât prin tribunale, dar a costat o viață să se termine încă o luptă împotriva violenței domestice, iar asta nu face parte din lumea în care vreau să mă fac mare.”
Violența domestică nu este doar fizică, ci și verbală.
„Pot să vă spun că am fost victima violenței domestice (asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă) și am reușit să scap. Și pot să vă mai spun, și asta este foarte important, că violența domestică nu înseamnă numai violență fizică, ci și verbală. Să îi spui cuiva “proasto”, “tâmpito”, “handicapato”, să o umilești verbal în mod frecvent = violența domestică. La ce mi-au auzit urechile pe stradă / prin pereții blocurilor în care am locuit, tind să cred că avem o mare problemă de violență domestică.”
O singură palmă, o traumă pentru tot restul vieții.
”În toată viața mea am primit trei palme. Două dintre ele mi-au rănit orgoliul, dar una singură mi-a rănit sufletul. A fost singura palmă pe care mi-a dat-o vreodată tata. Privind înapoi, știu că a fost doar gestul unui părinte speriat și nu i-aș bănui pe ai mei vreodată de nici cel mai mic gest de violență domestică. Din păcate, nu toți copiii sunt la fel de norocoși.
(…) Sunt o fire sociabilă, iar în cei 37 (ok, 39) de ani pe care îi voi împlini curând am cunoscut zeci, sute, poate mii de oameni, unii dintre ei povestind cu aparentă detașare despre bătăile care le-au fost aplicate în scop didactic în copilărie. Nici eu și poate nici ei nu știu în ce măsură loviturile pe care le-au primit în copilărie le-au schimbat viața.”
”(…) În minutul în care am trecut eu strada, el i-a dat două palme, fata și-a pierdut echilibrul și a căzut pe jos. s-a ghemuit și a început să plângă și mai tare. Și-a ascuns fața în mâini. El a amenințat-o că data viitoare o să-i dea ”ca lumea” și că-i rupe capul dacă-l mai plictisește.
Eu m-am oprit în mijlocul drumului și nu știam ce să fac. Eram cu o prietenă, care mă trăgea și-mi spunea să mergem, că doar puteam să înrăutățim situația. (…). I-am șoptit prietenei mele că trebuie să stăm, dar nu am protestat când, din nou, m-a tras. Am mers în tăcere și simțeam rușine. Îmi venea să plâng.
I-am spus prietenei mele că de obicei sunt polițiști prin zonă, și că trebuie să căutăm unul. Ea a dat din cap și tot ea a văzut o mașină de poliție parcată. I-am povestit tipului din mașină ce s-a întâmplat, el a zis că-i bine că am venit la el. Eu nu eram sigură. L-am întrebat dacă o să se ducă la ei, a zis că da. Am așteptat două minute lângă el și ne-a întrebat de ce nu plecăm odată. Dacă stăm să-l verificăm. Am zis că nu. Dar am mai stat vreo două minute. Tipul nu s-a clintit și m-am gândit că poate nu iese ca să ne facă în ciudă, și trebuia să iasă odată. Eu și prietena am plecat. Nu mai știu unde trebuia să mergem, dar ne-am întors acasă. M-am gândit tot drumul la fata ghemuită pe jos, și mi-am amintit de când eram și eu ghemuită pe jos, când eram eu o eu mai mică, aveam palmele acoperite de scuipat și doar voiam să se termine tot. Îmi pare rău că nu am făcut nimic. Și fata aia ghemuită pe stradă, și fata aia care eram eu, ghemuită pe podea, meritam să fac ceva. Chiar dacă doar aș fi înrăutățit situația. Îmi pare rău că mi-a fost frică. Și pentru ea, atunci, și pentru mine, cu ceva timp înainte, și pentru mine, cu ceva timp după.
Încă mi-e rușine.”
Violența domestică are forme variate: părinții, în rolul de victimă.
”(…) La ușa ascultau fetele rele care fumau țigări la bucată. Voiau sa asculte ce-mi zice doamna asta ca să aibă de ce să râdă.
Mama lui Porcu mi-a luat mână și s-a uitat la ea vreo juma’ de minut. Apoi a început să plângă în hohote. Mi-a luat mâna și-și acoperea fața cu ea. Îmi zicea:
– Tu ești băiat bun. Să nu dai niciodată în mama ta, niciodată, nimic n-o doare mai mult pe o mama decât bătaiele de la copilul ei. Uite, m-a lovit aici.
Fetele care ascultau la ușa au fugit în cealaltă cameră. Cred că s-au jenat. (…)”
Acest site foloseşte cookie-uri. Prin continuarea navigării, eşti de acord cu modul de utilizare a acestor informaţii. Află detalii aici. Accept
Privacy & Cookies Policy
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may affect your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
Mirela Neag și Cătălin Tolontan sunt invitații noștri speciali din această lună, în sufrageria FFFF, la o discuție despre culisele jurnalismului de calitate.
