Joi, 19 septembrie, vă aștepăm la un nou seminar DoR, o discuție despre meșteșugul poveștilor cu Tiberiu Soare. Soare este dirijor principal al Orchestrei și Corurilor Radio și va vorbi despre uneltele și elementele folosite în poveștile spuse în muzica clasică.

Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la comunitate@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.

Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Decât o Revistă, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.

O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.

Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.

* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.

articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF

publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri

Dacă pe 31 august 1946 ai fi deschis The New Yorker la cafeaua de dimineaţă sau în metrou, plănuind să arunci un ochi peste pagina săptămânală de umor sau peste ultima carte recenzată de criticul ăla la fel de greu de impresionat ca şeful tău înaintea evaluărilor semestriale, ai fi avut o mare surpriză. Pe 31 august 1946, pentru singura dată în istorie, o publicaţie şi-a dedicat întregul spaţiu editorial unui singur articol, scris de o singură persoană. Fără reclame, fără recenzii, fără comentarii sportive, fără politică, cultură sau pagina de opinii. Într-un text de mărimea unui roman rusesc rezumat de Reader’s Digest, John Hersey a rupt în premieră tăcerea privind urmările şi în special magnitudinea efectelor atacului nuclear de la Hiroshima. De la data lansării bombei atomice pe 6 august 1945 la ora 8 şi un sfert dimineaţa, o stare de confuzie alimentată de speculaţii cu privire la ce s-a întâmplat cu adevărat a persistat pentru mai multe luni în America şi în Europa. Fără a se cunoaşte numărul exact al victimelor sau starea supravieţuitorilor, The New Yorker a hotărât să îl trimită pe John Hersey la faţa locului pentru a intervieva oameni, pentru a căuta răspunsuri şi, nu în ultimul rând, pentru a încerca să pună în cuvinte o realitate în faţa căreia lumea părea să fi amuţit.

Hersey a petrecut o lună în Japonia, strângând informaţii fără nici un fel de ajutor din partea autorităţilor şi încercând să redea povestea supravieţuitorilor în propriile lor cuvinte. Ce a ieşit a fost un text fără precedent în presa americană care a schimbat pentru totdeauna modul în care noi ca cititori, dar şi ca oameni, ne raportăm la tragedia semenilor noştri. Treptat, preocuparea pentru ceea ce era considerat pe atunci triumful ştiinţei şi al tehnologiei, pentru noile orizonturi deschise de o sursă alternativă de energie, pentru întrebuinţări strategice şi formule matematice, a cedat în faţa unor noi tipuri de întrebări: cine sunt oamenii aceştia, cu ce gânduri s-au trezit de dimineaţă, câte guri de ceai sau cafea au apucat să bea înainte ca suflul exploziei să culce totul la pământ. Uimirea în faţa abilităţii omului de a-i smulge naturii unul dintre cele mai bine păstrate secrete a fost înlocuită de uimirea în faţa capacităţii omului de a continua chiar şi atunci când nu i-a mai rămas nimic.

Construit sau mai degrabă reconstituit pe baza mărturiilor a şase persoane care se aflau în Hiroshima la momentul exploziei, textul lui Hersey spune povestea supravieţuirii aşa cum este ea, miraculoasă, întâmplătoare şi încărcată de vinovaţie. Toţi cei şase au încercat să îşi explice supravieţuirea în diverse moduri, un taxi luat mai devreme, o umbrelă uitată acasă, pentru care cineva a făcut drum întors, o întâlnire contramandată şi toţi şase, cu fiecare încercare, s-au văzut nevoiţi să recunoască faptul că trăiesc dintr-un noroc chior. Toţi cei şase şi-au pierdut în explozie familia, locuinţa şi bunurile, toţi cei şase nu au auzit niciodată explozia, dar i-au văzut urmările, toţi cei şase se întreabă cu ce sunt ei mai buni decât restul, dar ştiu că răspunsul, dacă există unul, e dincolo de puterea lor de înţelegere, natura nu şi-a trădat încă ultimul secret.

Devenit un reper în istoria jurnalismului, reportajul lui Hersey aparţine unui gen de scriitură care transcende spaţiul, timpul şi definiţiile de manual: scriitura care schimbă lumea, un gen aparte care ar merita propriul său domeniu de studiu, aşa cum botaniştii, pornind de la un exemplar nemaivăzut de arbust sau plantă, reconstituie o întreagă încrengătură, familie sau specie. De la reportajele câştigătoare de Pulitzer ale lui Seymour Hersh care au generat un val masiv de proteste internaţionale împotriva războiului din Vietnam, la dezvăluirile din scandalul Watergate care au adus ziarului Washington Post Pulitzerul în 1973 şi care au condus la prima şi singura demisie a unui preşedinte american, de la anchete privind încălcarea drepturilor omului, abuzuri ale autorităţilor şi acţiuni frauduloase, la articole care au câştigat Pulitzerul pentru serviciul adus binelui public şi comunităţii, toate aceste exemple vorbesc despre un tip de jurnalism care nu urmăreşte doar să răspundă la întrebări, ci să dea naştere unor noi moduri de a pune problema.

Oricine s-ar fi mulţumit pe 31 august 1946 să admire coperta revistei The New Yorker ar fi văzut una dintre acele scene idilice de picnic care evocă atmosfera unui weekend în parc, ceea ce ar fi fost perfect explicabil având în vedere că totul se întâmpla într-o sâmbătă. Un om cântând la banjo, un pescar cu o pipă în gură, oameni care călăresc, joacă golf şi merg pe bicicletă, un bărbat cu un profil colţuros, schiţat parcă la repezeală, suspendat în aer la jumătatea distanţei dintre trambulină şi apă. Nimic nu te-ar fi pregătit pentru ceea ce urma. Având în vedere că fiecare copertă era comandată cu săptămâni înainte ca numărul să intre la tipar, cei de la The  New Yorker au fost nevoiţi să păstreze imaginea iniţială pentru reportajul lui John Hersey. Pentru cei care au deschis însă acel număr, lucrurile nu au mai fost niciodată la fel, pentru că rolul jurnalismului care schimbă lumea este să nu se oprească la aparenţe. Putem vorbi despre grotescul situaţiei, despre schizofrenia unei societăţi care juxtapune cu lejeritate, într-o sâmbătă dimineaţa, imaginea unei familii la picnic şi unul dintre cele mai tragice dezastre din istoria umanităţii, dar, la fel de bine, putem vorbi despre iniţiativă, despre curajul unor redactori, editori şi jurnalişti de a atrage atenţia cititorilor asupra unui alt tip de realitate, fără a se păcăli însă vreo clipă că viaţa încetează să meargă mai departe.

Un gest ca cel al redactorilor de la The New Yorker este astăzi greu de urmat, într-o lume în care există o competiţie a dezastrului şi a nefericirii şi atât de puţin spaţiu de oferit tuturor. Poate că nu putem spera la o reinventare a formatului editorial şi nici nu ar trebui, dar putem spera ca, ocazional şi complet pe neaşteptate, aşa cum se întâmplă toate lucrurile bune, să apară un jurnalist şi un text care să ne oprească pentru o clipă din goana cotidiană şi să ne amintească de lucrurile care contează cu adevărat. Şi chiar dacă apoi ne reluăm viaţa aparent neschimbaţi, mergem la picnic, ne dăm cu bicicleta sau scotem câinele la plimbare, vom şti cumva în sinea noastră, cu un fel de intuiţie a cărei sursă nu o putem localiza, dar o simţim cumva în capul pieptului, că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Pentru o clipă, în lume s-a făcut linişte.

Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.

articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF

publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri

În stilul anecdotic care l-a făcut celebru, Marshall McLuhan descria ziarul modern ca pe „o instituţie magică, asemănătoare unui vraci aducător de ploaie. Este scris pentru a elibera sentimente şi pentru a ne ţine într-o perpetuă emoţie. Prin intermediul lui, nu se intenţionează prezentarea unor scheme sau modele raţionale de digerare a ştirilor. Ziarul nu oferă vreodată priviri în adâncul evenimentelor, ci doar fiorul lor. De fapt, oamenii nu citesc ziarele, ci intră în ele ca într-o baie fierbinte”.

Citatul de mai sus aminteşte într-o bună măsură de un banc care, probabil, i-ar fi plăcut foarte mult lui McLuhan: în deşert, o echipă de filmare lucra intens la un blockbuster; într-una din zile, vine la regizor un şef de trib care îi spune pe un ton hotărât „Mâine, ploaie!”. A doua zi, plouă torenţial. După un timp, şeful de trib apare din nou şi îi comunică regizorului printr-o mişcare de fermă de braţ: „Mâine, furtună!” A doua zi, are loc, evident, o furtună groaznică. Extrem de încântat, regizorul face demersurile necesare pentru a-l angaja pe şeful de trib. Totul decurge perfect pentru un timp, până ce şeful de trib dispare. După îndelungi căutări, regizorul îi dă de urmă şi îi spune: „Mâine am de filmat o scenă foarte importantă. Spune-mi, te rog, cum va fi vremea?”. Şeful de trib ridică din umeri şi răspunde: „Habar n-am. Mi s-a stricat radioul”.

La ora actuală, presa seamănă foarte bine cu şeful de trib căruia i s-a stricat radioul. Atribuim o putere aproape mistică jurnalismului care este pe rând responsabil de starea vremii şi a democraţiei, de emanciparea sau, dimpotrivă, tabloidizarea instinctelor primare, de formarea unei culturi a dezbaterii şi a unei industrii de entertainment, de legitimarea unui eveniment ca problemă de interes public şi, nu în ultimul rând, de mobilizarea celor care ar putea face ceva în legătură cu asta. Lista lungă de aşteptări exclude însă orice referire la cine anume ar trebui să facă toate acestea şi la modul în care jurnalistul ar trebui să-şi împace responsabilităţile cu meseria de om (după cum poate să ateste oricine cu o experienţă de minim 5 ani, nu e tocmai o meserie uşoară). Am fi putut trăi într-o lume în care alter ego-ul lui Superman fixează plombe sau repară ţevi, fără ca asta să ne afecteze în vreun fel plăcerea de a-i urmări aventurile. Cu toate acestea, Clark Kent scrie texte, iar acest detaliu poate fi cu greu considerat o coincidenţă într-o lume hipermediatizată care suferă de complexul salvatorului. Cine îi salvează însă pe jurnalişti?

„O presă cinică, mercenară şi demagogică va produce, în timp, cetăţeni de aceeaşi speţă, la fel de joasă” declara Joseph Pulitzer, fondatorul celebrului premiu omonim, acum mai bine de 100 de ani. Parafrazând, ne putem întreba cine produce această presă cinică, mercenară şi demagogică, care produce la rândul ei cetăţeni de aceeaşi speţă? Care este declanşatorul acestui joc de domino cu sfârşit previzibil? Cauzele structurale sunt complexe şi imposibil de luat în calcul fără distorsionări majore, dar ceea ce se remarcă este un climat al deziluzionării, al lipsei de repere şi de motivaţie care predomină, în special în presa românească. Recompensarea excelenţei nu ţine de orgoliu, ci de o stare de normalitate în care a avea la ce să speri e chiar mai valoros decât a realiza efectiv ce ai sperat.

Cel mai prestigios premiu pentru jurnalism, premiul Pulitzer, este considerat în domeniul său echivalentul premiul Nobel sau a premiului Oscar; însă, ceea ce omit astfel de descrieri, este importanţa sa ca factor de schimbare: avem nevoie de un astfel de reper nu atât pentru a premia realizări, cât pentru a încuraja jurnaliştii să privească orice articol pe care îl scriu ca pe un potenţial câştigător de Pulitzer şi să muncească pe măsura dorinţei de a-l câştiga.

Acordat anual începând din 1917, premiul Pulitzer însumează în prezent 21 de categorii împărţite în trei mari secţiuni: jurnalism (Journalism), literatură şi dramaturgie (Letters and Drama) şi muzică (Music), ocazional oferindu-se un premiu special (Special Citations and Awards) pentru merite deosebite. Competiţia a luat naştere ca urmare a dorinţei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei şcoli de jurnalism şi de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donând prin testament Universităţii Columbia bani pentru a înfiinţa premiul ce îi va purta numele; în testamentul său, Pulitzer prevedea patru premii pentru jurnalism, patru premii pentru literatură şi dramaturgie, un premiu pentru educaţie şi patru burse destinate mobilităţii academice. De-a lungul timpului categoriile stabilite pentru aceste domenii se vor modifica, adăugându-se treptat categorii noi, în 2008 fiind acceptate pentru prima dată articole publicate exclusiv online şi membrii juriului recunoscând astfel vizibilitatea tot mai accentuată şi importanţa platformelor virtuale de ştiri. Cu o tradiţie de aproape un secol, premiul Pulitzer răsplăteşte atât creativitatea, cât şi spiritul critic – abilităţi esenţiale pentru un jurnalist care doreşte să îşi pună talentul şi intuiţia în slujba societăţii. Nu este astfel de mirare faptul că cea mai râvnită distincţie o constituie premiul pentru categoria Public Service care constă într-o medalie de aur creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French. Supranumită „aurul lui Pulitzer”, medalia, menţionată chiar de către Pulitzer în testamentul său, este oferită astăzi publicaţiilor print sau online care fac dovada unui angajament excepţional faţă de binele public, folosindu-şi toate resursele disponibile pentru gestionarea unei crize sau pentru demascarea unor încălcări grave ale legii.

Se vorbeşte mult despre criza jurnalismului, din România şi de pretutindeni, criză definită ca o lipsă de responsabilitate a presei faţă de cititori – însă ceea ce nu se discută aproape niciodată este lipsa motivaţiei şi măsura în care buna credinţă poate fi uneori mai importantă decât obiectivitatea. Ce motivează un jurnalist, în afara considerentelor economice, oricum potrivnice, să îşi ia în serios meseria? Cum putem avea aşteptări fără recompense şi responsabilitate fără repere simbolice? Metafora democraţiei tinere, sau de-a dreptul infantile, invocată uneori ca scuză, alteori ca reproş cu privire la tot ce merge greşit în România, ascunde totuşi o fărâmă de speranţă sub muntele de adevăr. Dacă avem ceva de învăţat de la copii este uşurinţa de a imagina improbabilul, pentru ei idealismul ţine mai degrabă de normalitate decât de patologie. Pe la 4-5 ani vrei să fii astronaut, pilot de curse sau personaj de desene animate şi nu te-ai mulţumi cu nimic mai prejos. Apoi, vine vremea când nu mai este de ajuns să vrei şi trebuie să începi să dovedeşti. E momentul în care descoperi banalitatea, sacrificiul şi noţiunea de timp pentru că nu degeaba te naşti hotărât şi sfârşeşti confuz. Însă, între aceste două momente există o perioadă în care a vrea şi a putea coincid pentru că un copil vrea şi poate orice, iar oricine consideră contrariul, ar trebui să încerce să îi spună unui copil „nu poţi” sau „nu ai voie”.

Valorificăm mai mult realizările decât potenţialul şi ne trezim demotivaţi atunci când lucrurile nu ies cum am vrea, nu avem răbdare să creştem excelenţa pentru că nu avem idealuri care să ne alimenteze speranţa. Importanţa unui premiu precum Pulitzer constă nu doar în recunoaşterea meritelor deosebite, ci şi în regularitatea gestului de a căuta şi a premia talentul în diversele sale forme. Lunga tradiţie a premiului Pulitzer demonstrează importanţa unui reper în menţinerea stării de echilibru a unei ţări în care părţile componente lucrează împreună pentru un bine comun. Excelenţa trebuie premiată nu ca excepţie, ci ca un element necesar pentru restul de 99% din jurnalişti care aspiră ca munca lor să fie recunoscută cândva, într-o lume în care e ok să ai aspiraţii aparent nerealiste. La urma urmei, nici radioul n-a fost reparat într-o zi…

Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.  

sursa foto

articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF

Dacă Joseph Pulitzer, creatorul celui mai prestigios premiu acordat jurnaliştilor şi scriitorilor americani, ar fi un supererou, probabil ar îmbina spiritul justiţiar al jurnalismului de impact cu inventivitatea şi tenacitatea unui vizionar. Născut în Ungaria dintr-o familie de emigranţi, Joseph Pulitzer emigrează la rândul său în America unde, departe de a se mulţumi să trăiască visul american, devine el însuşi un simbol al acestui vis materializat în misiunea asumată pe parcursul întregii sale vieţi de a schimba lumea prin cuvinte. Joseph Pulitzer nu a fost omul care să ezite în faţa necunoscutului, lungul şir de inovaţii începând cu primul supliment color tipărit împreună cu ziarul său New York World şi terminând cu însuşi premiul care a revoluţionat jurnalismul american demonstrând frecvenţa cu care această „prima dată” apare asociată numelui său. Însă, dincolo de orice realizare cuantificabilă în termeni de tiraj (după ce a achiziţionat New York World acesta a devenit cel mai citit ziar din ţară) sau promovare (pentru a spori popularitatea ziarului, Pulitzer a convins-o pe jurnalista Nellie Bly să zboare cu balonul în jurul lumii în 72 de zile, doborând recordul mondial) moştenirea lui Pulitzer se regăseşte în politica sa editorială bazată pe reportaje de interes uman şi în importanţa acordată jurnalismului de investigaţie ca factor de schimbare socială.

“Mi-am petrecut întreaga viaţă în slujba jurnalismului, pe care îl consider una dintre cele mai nobile şi importante profesii. Responsabilitatea noastră, a tuturor jurnaliştilor, este extrem de mare, pentru că oamenii citesc si ne cred”.

Crezul lui Pulitzer în puterea cuvintelor de a demasca nedreptatea, dar şi de a mobiliza oamenii prin schimbarea percepţiei asupra unor probleme de interes public constituie un fir călăuzitor pentru a înţelege atât o serie de evenimente cruciale din viaţa sa, cât şi modul în care experienţe profund personale îşi descoperă, privite din unghiul potrivit, miza mult mai amplă. Păcălit cu promisiunea unui loc de muncă la o plantaţie de zahăr din Louisiana, Joseph Pulitzer scrie cu această ocazie primul articol din viaţa sa despre frauda căreia i-a căzut victimă publicat de Westliche Post. Ani mai târziu, Pulitzer nu se dezice de interesul acordat celor defavorizaţi, trăgând un semnal de alarmă prin articole precum „Lines of little hearses” sau „How babies are baked” cu privire la condiţiile insalubre în care trăiau mulţi emigranţi, condiţii care au condus în 1883, după un val de caniculă, la moartea a numeroşi copii cauzată de lipsa ventilării locuinţelor. Articolele au generat un interes sporit privind problemele emigranţilor şi au determinat autorităţile să ia atitudine pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai. În 1909, ziarul lui Pulitzer dezvăluie corupţia din spatele regimului lui Theodor Roosevelt implicat într-o afacere ilegală cu o firmă franceză responsabilă de construcţia Canalului Panama. Dat în judecată pentru defăimare, Pulitzer câştigă, victoria sa etuziasmând publicul american, cu atât mai mult cu cât Roosevelt primise cu trei ani înainte de scandal Premiul Nobel pentru Pace.

Spre finalul vieţii sale, Pulitzer plănuieşte să adauge prima şcoală de jurnalism listei sale de idei revoluţionare care numără alături de primul ziar de largă circulaţie şi primele ilustraţii color, primele suplimente şi pagini tematice. Deşi nu a trăit să îşi vadă visul împlinit de a ridica jurnalismul la rangul unei discipline academice, Pulitzer donează prin testament 2 milioane de dolari Universităţii din Columbia care va inaugura la un an după moartea sa Şcoala de Jurnalism din Columbia, exemplu urmat apoi de Universitatea din Missouri. Începând cu 1917, Universitatea din Columbia acordă an de an premiul Pulitzer devenit nu doar o emblemă a excelenţei profesionale, ci un simbol al modului în care cuvintele prind viaţă pentru a schimba la rândul lor vieţi.

Reţeta succesului lui Joseph Pulitzer? Curajul celui care spune lucrurilor pe nume, perseverenţa omului care a străbătut Atlanticul pentru a-şi vedea visul cu ochii într-o vreme în care drumul cu vaporul dura cât o călătorie spre lună şi norocul unui om care a fost dat în judecată de Roosevelt şi a câştigat. Dacă adăugăm la acest mix un acut simţ al responsabilităţii faţă de cei din jur şi convingerea că fiecare om ascunde o poveste pe care numai jurnalismul de calitate o poate dezvălui, combinaţia nu poate fi decât una câştigătoare, o lecţie de pus în practică de toţi cei care cred în puterea cuvântului potrivit de a trezi supereroul din fiecare.

În toamnă începem a treia ediție a Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Vrem ca în câțiva ani această competiție să capete în România importanța pe care o au Premiile Pulitzer în America. 

realizat de Saiona Stoian, ideas sailor

Prietenă devotată a proiectelor creativo-practice şi a Fundaţiei Friends For Friends (aici puteţi citi câteva dintre articolele ei), Andreea Vrabie s-a întors în ţară, după 3 ani petrecuţi în Marea Britanie, pentru a pune la lucru toate ideile îndrăzneţe pe care le colecţionează cu pasiunea pe care alţii o dedică fluturilor exotici sau timbrelor din ţări cu nume greu de pronunţat. După terminarea masterului „Creative and Cultural Industries” din cadrul London Metropolitan University, Andreea a colaborat cu WIRED UK şi a lucrat pentru Brainjuicer, agenţie neconvenţională de market research. În prezent, a lansat platforma Ideas Lab, un proiect editorial ce explorează cele mai recente tendinţe globale aflate la intersecţia dintre design, tehnologie, artă şi ştiinţă. Platforma funcţionează atât ca sursă de inspiraţie pentru publicul larg, cât şi ca laborator de consultanţă pentru companiile şi organizaţiile care caută soluţii inovatoare pentru problemele cu care se confruntă.

1. Cum se îmbină decizia de a te întoarce în ţară cu „profesia” de reinventator, omul care nu se teme de incertitudine şi nu crede în identităţi fixe? Este provocarea de a începe proiecte noi în România un mod de a te reinventa?

Reinventarea nu depinde atât de mult de o determinantă spațială, cât de una psihologică, de un mod de gândire, felul în care percepi lucrurile. Bineînțeles, confruntarea necunoscutului te ajută să te descoperi, dar până la un anumit punct. În rest, totul depinde de reflecție și introspecție, de întrebările pe care ți le pui în permanență.

Am plecat din țară cu promisiunea că mă voi întoarce și voi încerca să schimb ceva. Cred că a fi responsabil nu înseamnă doar să-ți asumi consecințele acțiunilor tale, ci și consecințele inacțiunilor. În alte cuvinte, nu am niciun drept să mă plâng de felul în care funcționează lucrurile în România cât timp nu încerc că fac ceva. Însă, inițierea unui proiect în România nu este cu mult diferită de cea din altă țară, incertitudine și posibilitatea unui eșec există oriunde. Important este să înveți din greșeli. Cred că aici s-ar încadra ideea de reinventare, prin modul în care asimilezi experiențele pozitive și negative.

2. Ce ar avea de învăţat companiile româneşti (dar şi oamenii, la nivel personal) din acest proces de reinventare permanentă?

Contextul – socio-economic, cultural, tehnologic – se modifică într-un ritm ce nu mai permite previziuni și elaborarea unor planuri bine puse la punct. Atât companiile, cât și oamenii trebuie să se adapteze pe parcurs, să-și dezvolte o elasticitate în gândire și în abordarea a problemelor. Nu aș merge atât de departe încât să afirm că este necesară o reinventare permanentă, fiecare om sau companie având nevoie de un miez identitar. Mai degrabă este necesară adoptarea unui proces științific ce are la bază observația și experimentul. Observarea continuă a contextului și punerea în aplicare a ideilor noi. Ceea ce ne caracterizează, din păcate, este frica de eșec. Dar și eșecul este o experiență ca oricare alta. Se pot trage multe concluzii benefice dintr-o astfel de experiență.

3. Inventivitatea românilor este un subiect care apare frecvent în discuţii, fie într-o cheie umoristică pe principiul Daciei reparate cu bandă adezivă sau la modul serios. Ţi-a fost dor în vreun fel de această trăsătură?

România este un teren virgin pentru experimentare, ”bunele practici” nu au o istorie generațională. Iar această deschidere este, evident, favorabilă inovației. Țările dezvoltate suferă de o supra-analiză a problemelor. Însă, de ce să înlocuiești o piesă, dacă ea poate fi reparată, poate nu cu ajutorul unei benzi adezive, ci a unui adeziv inteligent. Uneori, cele mai bune soluții sunt și cele mai simple.

4. Cum ia naştere un trend şi cum se diferenţiază de o simplă idee creativă?

Trend-ul este mai mult decât o simplă idee creativă, el apare ca răspuns la mai multe evenimente care au loc într-o societate, sau la nivel global. Îmi place să ofer drept exemplu collaborative consumption (shared economy, peer-to-peer economy) pentru că este un trend ce poate fi observat în numeroase arii de activitate, de la închirierea mașinilor personale, până la împrumutul uneltelor între vecini. Însă, acest trend a apărut în urma unui mix de factori: criza financiară, conștientizarea publicului în privința efectelor negative pe care consumul excesiv le are asupra planetei, creșterea încrederii în schimburile dintre străini prin intermediul platformelor online ș.a.m.d. Trendurile apar pe fondul interconexiunii mai multor factori și, pentru a (re)acționa eficient la nivel local, este important să înțelegem aceste condiții-cheie.

5. Plănuieşti să aduci Creative Mornings în România, o serie de întâlniri matinale dedicate oamenilor din industriile creative. Care este rolul întâlnirilor faţă în faţă, comparativ cu platformele interactive, în generarea unui anumit tip de energie benefică inovaţiei?

Comunicarea nonverbală joacă un rol foarte important în procesul de transmitere a ideilor. Modulația vocii, gesticulația ce însoțește vorbirea, sau un zâmbet, contribuie enorm la crearea unei conexiuni între două sau mai multe persoane. Iar aceste elemente nu pot fi înlocuite, indiferent cât de multe semne de exclamare sau emoticoane folosim în scris. Cred în puterea platformelor social media de a transmite informații, însă nu cred că sunt de ajuns pentru a și conduce la punerea în aplicare a ideilor. Majoritatea proiectelor care au pornit în online au necesitat și întâlnirea părților implicate în offline.

Prin Creative Mornings noi (The LOOT și cu mine) încercăm să aducem în același loc oameni creativi din domenii foarte diferite, încuranjându-i să schimbe idei și să colaboreze. În același timp, Creative Mornings este o serie de întâlniri dedicată atât profesioniștilor, cât și studenților, sau publicului larg. Invitând creativi independenți de succes să vorbească despre procesul lor de creație și traiectoria profesională, noi ne propunem să stimulăm interesul oamenilor pentru industriile creative, astfel încât să nu mai fie ultimele luate în considerare atunci când cineva optează pentru o carieră.

6. Cum funcţionează procesul de documentare pentru Ideas Lab?

Procesul de documentare poate să dureze de la câteva ore în fiecare dimineață, până la câteva zile, în funcție de experiența fiecărui colaborator. Am norocul de a lucra alături de oameni pasionați de inovație și ultimele tehnologii, cu un sistem de referințe complex și solid. Deci, în momentul în care le-am propus să colaborăm, m-am bazat pe capacitatea lor de a înțelege, corela și prezenta subiectele, astfel încât să fie relevante și atractive pentru cititori. La început articolele erau propuse de mine, însă, în ultimul timp, colaboratorii și-au asumat și responsabilitatea pitching-ului. Acest fapt nu poate decât să mă bucure pentru că reflectă o curiozitate susținută, unul dintre scopurile Ideas Lab fiind provocarea și întreținerea curiozității.

7. Consideri tipul de cercetare interdisciplinară promovat pe platforma Ideas Lab un remediu pentru specializarea excesivă ce domină încă mediul de afaceri?

Specializarea a apărut în momentul industrializării, accentul punându-se pe eficiență și omogenitate, nu pe creativitate. În procesul creativ, fragmentarea disciplinară restrânge accesul la date și, în consecință, la soluții. Este necesară o înțelegere mai cuprinzătoare a unui proiect prin valorificarea atât a talentelor și competențelor deja existente într-o organizație, cât și a celor externe printr-un sistem de colaborări situaționale. Creierul uman creează legături neașteptate între diferite bucăți de informație, însă, pentru a ajunge la acel moment ”aha!”, trebuie să-i oferi cât mai multe date.

8. Cum funcționează inovația în viața ta și cum se reflectă în proiectul Ideas Lab?

Personal, încerc să nu rămân niciodată prea mult ancorată într-o idee. Caut surse de inspirație cât mai diverse și, în același timp, îmi imaginez și o aplicație pentru ele în societatea românească. Cele care au potențial știu că nu-mi vor da pace și voi încerca să gasesc și oamenii cu care să le pun în practică.

La fel, Ideas Lab nu oferă un produs/serviciu fix. Așa cum conținutul editorial se modifică în timp, și ideile pe care le propunem clienților sunt în permanență recontextualizate și adaptate.

9. Care e primul lucru pe care îl sugerezi cititorilor să îl facă după ce termină de citit acest interviu – în ideea să aplice creativitatea în sens inovator?

Mi-ar plăcea ca fiecare cititor să se gândescă la o problemă de care s-a lovit în repetate rânduri și să-și pună cât mai multe întrebări, până ajunge la momentul incipient al unei nevoi, ca și când nevoia nu a fost satisfăcută niciodată. După care, să caute oameni preocupați de aceeași temă, fie printre prieteni, fie în online și, împreună, să documenteze problema din cât mai multe puncte de vedere – antropologic, tehnologic, artistic, economic. Apoi, plecând de la tendințe și posibilitățile prezentului, să regândească o soluție. În fond, până și roata a fost reinventată.

UPDATE Găsiți pozele de la eveniment aici.

Miercuri, 24 iulie, noi și prietenii de la Decât o Revistă va invităm la următorul Seminar DoR.

Invitatul acestei seri este Cristian Lupșa, editorul Decât o Revistă, care va vorbi despre câteva unelte esențiale – planificare, focus, structură – pentru a construi povești de jurnalism narativ de impact.

Ora de intrare: 19:00 // Ora de începere: 19:30

Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.

Ne bucurăm tare mult să îl mai prindem pe Cristian la o seară de povești în Mansarda FFFF – cel mai probabil ultima pe anul acesta. Poate nu știați, dar a primit o bursă de studiu din partea Nieman Foundation for Journalism de la Universitatea Harvard. Așa că, următoarele 10 luni (august 2013 – mai 2014) le va petrece la Fundația Nieman, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl pot avea asupra publicului și asupra societății în ansamblu. Mai multe detalii găsiți aici.

Seminariile DoR, începute în 2012 de FFFF & Decât o Revistă, sunt o serie de discuţii lunare despre meşteşugul poveştilor.

O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.

Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.

* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.

foto: AlexSerban.ro

O invitație care ne place, mai ales că începe cu un exemplu din cartea Outliers, a lui Malcolm Gladwell: Sunt necesare 10.000 de ore de practică pentru a excela într-un domeniu. Iar afacerile nu fac excepție.

Fundația Romanian Business Leaders a demarat un proces de mentorat la nivel național dedicat antreprenorilor aflați la început. Proiectul 101 companii de la stres la succes își propune să-i ajute pe cei care au început o afacere să treacă din zona de stagnare în cea de prosperitate.

Dacă ești antreprenor, ai o afacere profitabilă cu minim 3 angajați și o cifră anuală de afaceri de peste 100.000 de euro, ești invitat să te înscrii în program. Ai șansa să înveți de la unul dintre cei 33 de Antrenori de Business care se implică voluntar și sunt dispuși să îți ofere ghidaj și să împărtășească cu ține din experiența lor.

Cum funcționează:

• Completezi formularul de înscriere, îl salvezi și îl trimiți la 101@rbls.ro până la 10 iulie 2013; 
• Ești invitat să intri în program, după ce echipa de proiect îți evaluează aplicația; 
• Ești pus în contact cu antrenorul care alege să îți fie mentor; 
• Ai o primă întâlnire cu antrenorul și decideți de comun acord să începeți procesul de mentorat; 
• Începi procesul de mentorat și ai acces la un centru dedicat de resurse pentru antreprenori, construit prin contribuțiile antrenorilor din program și al membrilor Romanian Business Leaders. 
• Ne bucurăm să îi găsim pe lista de mentori pe Sorin Trâncă (Președintele FFFF), dar și pe câțiva dintre prietenii Fundației (Cosmin Alexandru, Mihaela Perianu, Andreea Roșca și Traian Brumă). 

Toate detaliile despre program te așteaptă pe site-ul RBL și pe pagina de Facebook. Mai ai puțin timp să te înscrii, așa că nu mai sta pe gânduri și du-ți afacerea la nivelul următor. Noi îți dorim succes!

sursa foto

Pentru că sunt ferm convinşi că fiecare sac plin cu probleme îşi are petecul creativ, prietenii noştri de la CROS (Centrul de Resurse pentru Organizaţii Studenţeşti) organizează pentru ONG-iştii harnici şi curioşi D`inno Lab, laborator de soluţii creative la problemele comunităţii adresat sectorului non-guvernamental din România.

Pe lângă oportunitatea de a testa noi metode de rezolvare a problemelor prin intermediul unor soluţii deştepte de tipul Design Thinking, imprimare 3D şi platforme de interactivitate, laboratorul oferă şansa ONG-urilor să analizeze şi să discute soluţiile propuse cu experţi din domeniul tehnologiei, comunicării şi diverşi membrii ai societăţii civile.

Proiectul este structurat în 4 ateliere care urmăresc probleme publice recurente din aria ecologiei urbane, educaţiei, susţinerii persoanelor cu handicap sau a problemelor cu care se confruntă pietonii şi bicicliştii în traficul din capitală.

Ideea e că, dacă faci parte dintr-un ONG, îţi plac provocările şi crezi că o soluţie nu vine niciodată singură, ai ocazia să te înscrii până pe 10 iulie la primul din cele 4 ateliere: Discovery.

Nouă ne place tare mult miza acestui proiect: finalitatea atelierelor o constituie realizarea unor prototipuri tehnologice care să constituie soluții creative la problemele cu care se confruntă tinerii din România, la nivelul vieții în comunitate – ca de exemplu.

Proiect realizat în parteneriat cu SUB25 și Modulab, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Mai multe detalii despre proiect și formularul de înscriere sunt disponibile pe pagina de Facebook a proiectului.

UPDATE 04 iulie

Ne-am găsit și magician de cărți, și ajutor pentru Superscrieri. Le mulțumim tare mult tuturor celor care ne-au scris și au vrut să ne ofere din timpul lor, ne bucurăm să știm că sunt atâția oameni care vor să se implice în proiectele noastre. Vom salva ofertele voastre și, pe viitor, când vom mai avea nevoie de ajutor, o să vă scriem – poate veți mai vrea și putea și atunci să veniți în echipa noastră.

BTW, lista poate fi deschisă, așa că, dacă știți că vă pricepeți bine la ceva și vă place ceea ce facem, noi primim cu drag oricând ofertele voastre în lista noastră de resurse de oameni ffffaini. 🙂

Cine vrea să își petreacă luna iulie la înălțime (adică în Mansarda FFFF, printre proiecte care vor să transforme lumea) e așteptat la noi. Ca să nu creăm confuzie de la început, nu vorbim de oferte de job, ci de oferte de experiență. Adică, dacă îți place ce facem, hai la noi luna asta – când mai toată lumea stă cu picioarele în apă –  să îți ții creierul conectat.

Ofertele noastre sună cam așa:

1.

2.

Joi, 20 iunie, vă aşteptăm la un nou Seminar DoR, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu actrița Andrea Gavriliu. Andrea va vorbi despre cum sunt spuse poveștile într-un spectacol de dans interpretat de actori. Zic Zac, spectacolul pe care-l pregătește la Godot Cafe, vorbește prin umor despre etapele unei relații amoroase.

Ora de intrare: 19:00 // Ora de începere: 19:30

Andrea a făcut facultatea de actorie la Cluj în 2008. În 2011 a venit în București ca să-și facă masteratul la coregrafie (UNATC). Zic Zac e rezultatul dizertației acelui masterat și e un spectacol de dans modern plin de umor, combinat cu filozofie și apropouri la temeri personale.

Inspire a lansat un nou proiect de dezvoltare pentru tineri – OPEN DOORS Marathon.
Prin acest proiect, studenții/masteranzii/absolvenții care sunt în căutare de oportunități pentru o viitoare carieră au sanșa să intre în contact direct cu companii de top: Accenture, Mercedes Benz, Raiffeisen, Axway.

Ce îți oferă?

•  Posibilitatea de a interacționa cu viitorii tăi angajatori și de a învăța lucruri noi 
•  Posibilitatea de a cunoaște mediul de lucru al unor companii de renume la nivel internațional 
•  Prezentări susținute de experții din domeniul tău 
• Job-uri full-time sau programe de internship

Cu ce vii tu?

•  Cu multă ambiție și dorința de dezvoltare 

Proiectul a început pe 24 mai și continuă până pe€“ 1 iulie, sub 2 componente:

Open Doors Companies -€“ unde ești așteptat la sediul companiile implicate în proiect

Open Doors Universities -€“ companiile sunt aduse la tine în facultate.

Află mai multe detalii pe http://buzzcamp.ro/opendoors și de pe pagina de Facebook a evenimentului.
Pentru orice întrebări, scrie la info@inspirebusiness.ro.

Sandra Ghițescu și Vlad Tăușance sunt trainerii care nu se dau în lături de la nimic atunci când e vorba să vă învețe să găsiți idei utile pentru orice problemă – așa cum se întâmplă la fiecare ediție Creative Fitness Studio. Momentan se pregătesc pentru cel mai complex program de până acum, tabăra intensivă de creativitate și inovație Personal Innovation Challenge (care va avea loc între 12-16 iunie, cu înscrieri până pe 4 iunie).

1. De ce o tabără de creativitate și inovație, în condițiile în care sunt tot mai multe workshop-uri/ateliere/conferințe pe tema asta?

Sandra: Pentru că una e să-ți pui în program 2-3 ore, 2 zile de workshop și alta e să călătorești în afara zonei de obișnuință și să te rupi de tiparele zilnice pentru 4 nopți. Formatul Creative Fitness Studio a dovedit că funcționează și în formula de câteva ore și în formula de 2 zile în București, vrem să vedem “ce-i poate pielea” și în formula de călătorie inițiatică. 🙂

Vlad: Tabăra, spre deosebire de un atelier sau o conferinţă, ţine oamenii împreună timp de patru zile. Am constatat din experienţa de până acum că este mult mai eficient să nu-i laşi pe participanţi să “iasă din film”, experienţa prin care trec să fie completă şi cursivă. O conferinţă, de exemplu, este un eveniment izolat, o intervenţie punctuală, ca o aspirină pe care o iei pentru durere de cap. Tabăra noastră este un tratament complet, eventual chiar preventiv.

2. Cei care au participat până acum la CFS pot participa la PIC fără să se gândească la program ca la ceva care “s-a mai făcut”?

Sandra: Absolut. Cei care au participat până acum la CFS știu deja că exercițiile nu ies de două ori la fel, mai ales având în vedere faptul că grupele sunt diferite de fiecare dată, că noi adăugăm și modificăm periodic exerciții etc. În plus, la PIC sesiunile de antrenament sunt dublate de ateliere nemaivăzute și nemaifăcute în mansarda FFFF. 🙂

Vlad: Oh, da. Am pregătit un format cu multe upgrade-uri, iar după-amiezile sunt pline de ateliere care stimulează toate simţurile creative: ritmul, vederea, mirosul, auzul şi imaginaţia.

3. Spuneți-ne mai multe despre activitățile pregătite, cele care sună puțin neobișnuit pentru un astfel de program (cartografiere, heraldică, iluzionism).

Vlad: Credem că sunt domenii din care se pot învăţa multe: cum să-ţi antrenezi atenţia, în cazul iluzionismului, cum să gândeşti vizual şi sintetic, în cazul heraldicii, cum să organizezi eficient informaţia, în cazul cartografierii. Sunt neobişnuite? Eu le văd ca fiind foarte utile.

4. Care a fost până acum momentul vostru preferat de la Creative Fitness Studio? Cu furnicături, piele de găina, revelații, etc.

Sandra: Fiecare încheiere de CFS se lasă cu furnicături, când vedem priviri energizate și puse pe treabă, când auzim “nu credeam că pot și acum am tone idei”, când se lasă cu schimbat numere de telefon și adrese de mail.

Vlad: Mi-e greu să fac topuri. Este un proces organic, cu o progresie geometrică care nu m-a dezamăgit până acum.

5. Aveți un “A-ha” sau un feedback anume de la foști participanți, care vă motivează în mod special să continuați programul?

Sandra: Mai mulți participanți ne-au spus că aplică în continuare exercițiile învățate la CFS și că obțin rezultate (i.e. se deblochează din impasuri creative, își rezolvă diverse probleme). Oricine e familiar cu piața de training știe că de la “a-ha”-ul din sala de curs până la practică e cale lungă. Numărul de participanți care ne spun că fac acest pas ne motivează nu numai să continuăm, ci și să păstrăm programul mereu “proaspăt”.

Vlad: Feedbackul meu preferat este cel nonverbal: licărirea din ochi, curiozitatea care se trezeşte şi are chef de joacă.

6. Pentru că aveți cu siguranță anumite așteptări de la PIC, care credeți că o să fie momentul/ziua cea mai tare și de ce?

Sandra: PIC-ul e o călătorie. Mijlocul o să fie la fel de tare ca începutul sau finalul, doar că altfel 🙂

Vlad: Cred că prima zi va fi cea mai intensă. Atunci vom lua totul la întrebări. Iar întrebările bune conţin cele mai tari răspunsuri.

7. De ce ar merge cineva în Bulgaria să “se inoveze pe plan personal și profesional” și nu doar să stea la plajă?

Sandra:  Dacă acel Cineva a ajuns într-un punct din viață/ carieră în care simte în fiecare celulă nevoia de schimbare și nu știe de unde să înceapă, acel Cineva știe că degeaba se relaxează 5 zile pe plajă, dacă se va întoarce acasă la aceleași tipare care vor aduce stresul înapoi în maxim 3 zile. Călătoria PIC îmbină relaxarea și deconectarea cu crearea unor tipare noi, unor începuturi de schimbări profunde. Va depinde de fiecare cât de departe vrea să ajungă.

Vlad: Vreme pentru plajă este toată vara, timpul pentru tine este chiar acum. De aici și Personal Innovation Challenge.

8. Pentru voi, ca traineri, o să fie foarte intens, deci și epuizant. Cum vă pregătiți să faceți față?

Sandra: Intens nu înseamnă neapărat epuizant. O să avem grijă să venim cu bateriile încărcate, o să bem multă apă și o să mâncăm sănătos 🙂

Vlad: Merg la sală, fac 10 km de bicicletă pe zi, citesc 3 cărţi deodată şi mai scriu un articol în timp ce răspund la întrebările astea. Cred că sunt gata!

9. Pentru cine e în dubii când aude de acest program, dar parcă sună și interesant, ce îi recomandați să întrebe prima dată despre el și ce i-ați răspunde? 🙂

Sandra: Îi recomandăm să se întrebe pe sine ce îl impedica să accepte pariul? Serios acum, dacă te interesează tema și ești în punctul acela în care ai nevoie de acel “ceva” care să-ți schimbe macazul personal sau profesional e foarte simplu: rezonezi sau nu cu propunerea noastră, îți place sau nu-ți place de noi. Dacă îți place, nu văd ce fel de dubii ai mai putea avea 🙂

Vlad: Cine sunt eu?

Hai să vedem!