text de Andreea Vrabie, o prietenă aprigă a ideilor creativo-practice

În orice domeniu există curente dictate de un aspect al societății contemporane, iar în domeniul inovației și al creativității cel mai circulat cuvânt al prezentului este eșec. WIRED si Harvard Business Review i-au dedicat coperți, iar cea mai folosită expresie din Silicon Valley este „Fail fast, fail often”. Eșecul și succesul par să meargă mână în mână. Orice întreprinzător din Fortune 500 a scos în ultimii doi ani din sertarul cu amintiri o experiență ce respectă modelul trial & error. Deși această memă dorește a avea efectul unui discurs motivațional, nimeni nu ne învață cum să trecem peste teama de eșec ce ne paralizează înainte de a începe un proiect.

Teama este un sentiment primar, acționează asupra creierului reptilian controlat de emoții – numit de Daniel Kahneman, singurul psiholog laureat al premiului Nobel pentru economie, Sistemul 1 de gândire. Creierul nostru a învăţat să aibă un răspuns de tipul luptă­-sau-fugi: ataci bivolul, sau fugi şi rămâi în viaţă (şi flămând). În plus, din ce în ce mai mulți behavioral economists și neuroscientists au ajuns la concluzia lui Kahneman: omul nu este o ființă rațională, ci este controlat de emoții ce acționează de multe ori în subconștient. Așadar, cum trecem peste un sentiment puternic precum teama, pentru a eșua cu succes?

Pentru început, ar trebui să înțelegem ce se află în spatele fricii. Nu obișnuiesc să memorez replici din filme. De fapt, uit foarte ușor filmele. Însă, Revolutionary Road mi-a rămas în minte pentru că explică perfect teama de a acționa. În realitate, celor mai mulți dintre noi nu ne este teamă de eșec în sine, ci de pierderea iluziei a ce am fi putut face dacă X factori externi nu ne-ar fi stat împotrivă. De fapt, ne este teamă de ziua în care nu vom mai avea la ce sa visăm cu ochii deschiși. În momentul în care Frank renunță să-și încerce norocul ca scriitor și acceptă promovarea într-o funcție lipsită de aspirații, April, soția sa, lămurește pentru noi toți cauza fricii:

„It takes backbone to lead the life you want, Frank. […] It’s unrealistic for a man with a fine mind to go on working year after year at a job he can’t stand. Coming home to a place he can’t stand, to a wife who’s equally unable to stand the same things. And you know what the worst part of it is? Our whole existence here is based on this great premise that we’re special. They’re superior to the whole thing. But we’re not. We’re just like everyone else! We bought into the same, ridiculous delusion.”

Teama, cât timp nu este justificată de iluzia propriei valori, nu este o emoție negativă. Steven Pressfield spunea în The War of Art: „Are you paralyzed with fear? That’s a good sign. Fear is good. Like self-doubt, fear is an indicator. Fear tells us what we have to do. Remember our rule of thumb: The more scared we are of a work or calling, the more sure we can be that we have to do it. […] the more fear we feel about a specific enterprise, the more certain we can be that that enterprise is important to us and to the growth of our soul.”

Experiența m-a învățat că oamenii reacționează favorabil când intențiile noastre sunt sincere. Cu ideea „dacă nu răspund la ce transmit deschis, oricum nu ne-am fi înțeles” în minte, am abordat direct de la editori executivi, până la CEOs de multinaționale, de la persoane al căror talk l-am urmărit pe TED, până la prietenii din Fundația Friends For Friends. Nu sunt lipsită de frică, am stat zeci de minute cu telefonul în mână sau cu un email nou în față, până să am curajul să apăs pe send. Şi reacțiile au fost preponderent pozitive.

Într-un interviu pentru PBS, Steve Jobs remarca:

„Most people don’t get those experiences because they never ask. I’ve never found anybody that didn’t want to help me if I asked for help. […]Most people never pick up the phone, most people never ask. And that’s what separates, sometimes, the people that do things from the people that just dream about them.”

În concluzie, teama poate fi învinsă prin depășirea orgoliilor si prin disciplina creaţiei de dragul creaţiei. În plus, sentimentul obținut odată depășită frica este și el primar, comparativ cu cel simțit după doborârea unui bivol (pot doar să ghicesc).

sursa foto

Nu contestăm și nu încercăm să explicăm motivele care au dus la apariţia unor “sărbători” internaţionale cu totul neobișnuite. Dacă ne amuză Ziua internaţională a somnului, sau Ziua working naked day, cu atât mai mult ne bucură să existe și o zi a cărţilor.

Chiar astăzi, 23 aprilie, se sărbătorește Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor, organizată de UNESCO din 1995 în scopul promovării lecturii, publicării și a drepturilor de autor.

Tot astăzi, în caz că sărbătoriţi trecând pe la bibliotecă, puteţi lăsa celui care vă împrumută cărţi un bileţel (ca să păstrăm liniștea:) cu “La mulţi ani!”, pentru că 23 aprilie a fost declarată și “Ziua Bibliotecarului din România”.

Dacă nu ajungeţi la bibliotecă, nu-i bai, sigur găsiţi o carte din care să citiţi. Măcar azi. Se găsesc la toate colţurile și dacă tot e ziua lor, să ne facem timp să le mai băgăm în seamă.

Si pentru că bibliotecile sunt un spaţiu aparte și întotdeauna fascinant, avem de la webcultura o listă de 11 dintre cele mai frumoase biblioteci europene.

Noi adăugăm și Biblioteca Fundaţiei Friends For Friends, care tinde să devină cea mai mare bibliotecă de inovaţie din România. O bibliotecă cu chip simpatic și conţinut de peste 1400 de titluri din domeniile economiei și comunicării cunoașterii, care și-ar dori ca în fiecare zi să sărbătorim măcar Ora Cărţilor.

P.S. La mulţi ani, Bela, our Book Keeper! 🙂

 Săptămâna asta am încheiat prima serie de Creative Fitness Studio, punând în practică ce-am învăţat la antrenamente.

Marţi a venit Ştefana Popa, iniţiatorul Incubator 107, care a pus pe masă problema finanţării următorului ei proiect, un sat eco autosustenabil. In două ore, prima promoţie Creative Fitness Studio a reușit să creeze:

 – o analiză creativă a oportunităţilor și ameninţărilor din jurul proiectului

 – o schiţă de plan de afaceri

 – un concept și un unique selling proposition

 – un schelet al culturii organizaţionale.

Suntem mândri că 20 de oameni au reușit în două ore să facă munca unei echipe de 5 oameni pe aproximativ două luni. Se vede treaba că mușchii creativi sunt acum în form­ă.

Joi ne-am întâlnit cu Liviu Mihaiu, de la care am scos câteva sfaturi și idei la fel de pragmatice:

       Plecând de la idea lui Seneca , “Frica e dovadă de neam prost”, sfatul lui Liviu este că trebuie să fim curajoși ca să putem fi creativi.

Cel mai important combustibil în ceea ce facem este entuziasmul, trebuie să ­îţi placă ceea ce faci; dacă nu, se vede pe tine, nu ai cum să o ascunzi.

 In cauze nu trebuie să pornești de la premisa că ai un inamic, fiindcă în paradigma asta nu vei reuși niciodată să îi atragi de partea ta pe actorii importanţi (de cele mai multe ori cei cu care lupţi sunt cei de care ai nevoie pentru cauza ta, deci trebuie să ţi-i faci aliaţi).

        “Să nu îţi fie niciodată frică de ceea ce vei deveni dacă îţi dai demisia dintr-o corporaţie.”

“Ridicolul este o gafă a creativităţii.”

Comunismul a înfrânat creativitatea, fiindcă la nivelul producţiei culturale am dat foarte puţini oameni valoroși, iar geniali aproape niciunul (Nichita Stănescu este excepţia, care după părerea lui Liviu ar fi putut lua premiul Nobel dacă nu ar fi făcut parte din blocul comunist). Comunismul a transformat oamenii creativi în creatori de “șopârle” (a se citi critici metaforizate, n.r.) împotriva sistemului.

Pe de altă parte, creativitatea s-a manifestat intens în abiliăţile românilor de a fura și de a produce soluţii să fugă din ţară.

“Cred foarte mult în talentul românilor, dar el trebuie rafinat instituţional.”

Mulţumim antrenorilor noștri bine “echipaţi” – Sandra și Vlad, mulţumim Colour pentru ajutorul logistic, invitaţilor speciali care schimbă lumea și ne-au împărtășit din secretele lor și, mai ales, mulţumim acestei prime promoţii CFS care crede în puterea mușchiului creativ și a spart gheaţa împreună cu noi pentru a da naștere acestui nou tip de antrenament.

Stay tunned, pregătim seria a doua de antrenamente, cât de curând!

text de Diana Bercu, navigator de sinapse

Pun pariu că numele Dennis Hwang nu îți zice nimic. Dar e imposibil să nu-i cunoști lucrările: ilustrațiile lui sunt primele pe care le vezi când îți deschizi browserul. Așa că ia de citește ca să afli mai multe despre logo-urile Google personalizate care te surprind în orice zi specială.

Dennis Hwang e prototipul de „om din umbră”. De origini americane și coreene, el a copilărit atât pe continentul american, cât și pe cel asiatic. Iar dacă astăzi desenele lui sunt cunoscute și apreciate de toată lumea, cât timp ilustratorul a fost în școală, înclinațiile sale artistice nu erau apreciate de cei din jur. Ce studii trebuie să aibă o persoană care își pune amprenta într-un mod ireversibil asupra Google? În mod surprinzător, Dennis Hwang a studiat într-o școală generală, un liceu și o universitate – a studiat artele la Standford, și are o diplomă și în domeniul programării.

Primul său job oficial la Google a fost în 2000: crearea unui logo Google care să sărbătorească ziua Franței (14 iulie). Până atunci fusese în internship pe postul de asistent al webmasterului, ocupându-se  în principal de joburi care implicau doar programare. Logo-ul realizat de Hwang nu era însă primul doodle cu care Google ieșea la înaintare. Gheața fusese deja spartă de fondatorii Google, Larry Page și Sergey Brin, care realizaseră designul primului doodle, care le anunța absența prijeluită de festivalul Burning Man. Asta se întâmpla în 1998.

Dennis Hwang a devenit un atașament al echipei Google încă de la primul logo realizat de el. Secretul reușitei desenelor constă în felul în care se joacă cu literele logo-ului.  Însă Dennis Hwang nu se ocupă doar de logourile care îți înseninează ziua și de desenele care te fac să-ți amintești de marile personalități sau care te duc la povești despre personalități de care nici n-ai auzit. El este webmasterul Google, ceea ce înseamnă că trebuie să se ocupe și de conținutul siteului internațional și de mantenanta acestuia.

Timp de paisprezece ani Dennis Hwang și-a pus semnătura și a coordonat mai mult de 1000 de doodleuri. În medie, el realizează cam 50 de doodleuri pe an. Dar nu este singurul care realizează doodelurile – el coordonează 23 de oameni care lucrează la logourile aniversare. Să revenim puțin asupra doodleului. Cei de la Google îl consideră modul lor de a lua distracția în serios și de a da puțină flexibilitate brandului. Ocaziile doodleurilor sunt dintre cele mai oficiale (sărbători și zile naționale), dar pot fi și sărbători regionale sau aniversări neconvenționale (de exemplu Ziua Bunicilor). Dacă vrei să îți pui amprenta asupra Google pentru o zi, nu ezita să le trimiți propunerile tale de aniversări – proposals@google.com.  Puțină inventivitate s-a putea să te ajute să faci istorie. Ai o cârcă de talent? Atunci ai șanse chiar să realizezi un doodle, pentru că nu o dată Google a lucrat cu artiști-invitați.

Dacă ești chiar interesat să îți pui semnătura asupra unui doodle, află că acestea sunt programate cu mult timp înainte. La fiecare trei luni, echipa coordonată de Dennis Hwang se adună și decid care sunt evenimentele speciale din perioadă următoare care merită un doodle.

Ori de câte ori vrei să admiri niște desene care dau pe afară de originalitate și creativitate, și care, în plus, înglobează întotdeauna literele g, o, l și e, poți vizita arhiva de doodleuri. Poți rămâne surprins câtă inspirație găsești în 6 litere.

Munca lui Hwang este un bun exemplu de creativitate practică. Răspunsul lui la întrebarea care-i sunt planurile de viitor dintr-un interviu mai vechi ne convinge cât de important e să îți găsești “your own special thing” : “Who knows? It’s very important to me that I can work both technically and artistically. Google is a perfect place to do that. It allows me to have a programming job while letting me express myself artistically, with the added bonus of having my work be seen by tens of millions of people in a single day.”

Pe 27 aprilie lansăm un nou Seminar The Power of Storytelling, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu regizorul Marian Crişan. Evenimentul va avea loc în mansarda FFFF şi începe la ora 19:00 – intrarea se face de la 18:30. Participarea costă 30 de lei. Pentru că locurile sunt limitate, e necesară înscrierea la contact@victoriei.ro şi plata se face în avans.

Seminariile The Power of Storytelling sunt organizate împreună cu Decât o Revistă  şi Fundaţia Calea Victoriei.

Povestirile sunt însoţite de o porţie de optimism de la Pufuletii Gusto.

Suntem fiinţe narative. Ne explicăm vieţile şi lumea prin poveşti. Deşi trăim vremuri în care se discută soarta, rolul şi forma informaţiei, avem o certitudine: va fi mereu nevoie de poveşti bine construite, care să explice, să descopere, să emoţioneze şi să ne conecteze. Iar aceste poveşti pot fi spuse cu orice mijloace.

Acesta e scopul Seminariilor The Power of Storytelling : să cunoaştem povestitori şi să le aflăm meşteşugul, fie că folosesc cuvinte, imagini, sunete sau cine ştie ce alte instrumente.

O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ fondate de DoR, care va aduce şi în acest an jurnalişti americani care să predea şi să inspire, Seminariile explorează şi alte domenii. Întâlnirile sunt lunare şi sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie va avea un invitat care îşi va explica meşteşugul şi apoi va fi descusut de participanţi.

Invitatul ediţiei din 27 aprilie este regizorul Marian Crişan, unul dintre reprezentanţii „noului nou val” al filmului românesc, remarcat mai întâi cu scurtmetrajul Megatron, premiat la Cannes în 2008, apoi cu Morgen – o comedie dulce-amară despre un imigrant turc care, în fuga spre Germania, se lipeşte de familia unui paznic de supermarket din Salonta. Crişan ne va vorbi despre puterea filmului de-a crea lumi autentice şi instrumentele pe care le foloseşte pentru a ne ţine ţintuiţi în scaune.

Ieri, 16 aprilie, s-au acordat Premiile Pulitzer pentru jurnalismul american. Incă din 1917 reprezintă o distincţie importantă pentru scriitură, la nivelul căreia sperăm să ajungă în câţiva ani și Superscrieri în România.

Mai sunt câteva săptămâni până începem a doua ediţie a Premiilor Superscrieri, așa că, până vă găsiţi potrivirile de cuvinte cu care să vă înscrieţi, poate vă inspiră câteva idei despre textele premiate cu Pulitzer anul acesta.

Mai jos găsiţi câștigătorii din categoria Letters, Drama, and Music, iar pentru lista completă de finaliști, inclusiv pentru categoria Journalism, intraţi pe site-ul oficial.

DRAMA: Water by the Spoonful, Quiara Alegría Hudes

HISTORY: Malcolm X: A Life of Reinvention, Manning Marable (Viking)

BIOGRAPHY: George F. Kennan: An American Life, John Lewis Gaddis (The Penguin Press)

POETRY: Life on Mars, Tracy K. Smith (Graywolf Press)

GENERAL NONFICTION: The Swerve: How the World Became Modern, Stephen Greenblatt (W.W. Norton and Company)

MUSIC: Silent Night: Opera in Two Acts, Kevin Puts (Aperto Press)

V-am mai spus odată cum a fost cu Tudor joia trecută la antrenament, dar sigur vreţi să vedeţi și un scurt montaj video.

Mulţumim, Tudor, că vii cu atâta prietenie la noi și știi cum să ne inspiri!

Săptămâna trecută am trecut la aparate și am mai dat jos din toxinele psihice.

Marţi ne-am exersat creativitatea pe mirodeniile preferate: poveștile personale pe care le asociem unor gusturi sau mirosuri sunt unice pentru fiecare dintre noi. Un exerciţiu interesant pentru deblocarea acelor conexiuni mintale care te direcţionează doar înspre propriile resurse, când, de multe ori, soluţia cea mai potrivită se poate afla în afara ta.

Joi a venit Tudor Chirilă să ne molipsească cu pasiunea lui. Iată câteva idei cheie cu care ne-a virusat:

–          Îţi dai seama că ești creativ când, dupa atâta frământare, spui spontan AHA.

–          Frica e un impuls extraordinar care poate debloca creativitatea.

–          Primul impuls e de multe ori cel mai bun.

–          Creativitatea se deblocheaza mult din întâlniri – e ca gașca de la bloc.

–          Creativitatea înseamnă foarte multă nesiguraţă – de oameni radicali ne-am saturat.

–          Creativitatea e in strânsă legatură cu pasiunea.

–          Pentru ca sunt pasionat întotdeauna mă gândesc, chiar și când manânc, la acel cintec pe care încă nu l-am scris.

–          Suntem într-un impas cultural pentru că oamenii nu vorbesc unii cu alţii.

–          Creativitatea e o combinatie de muncă și talent.

–          Când imi vine o idee bună mă sperii de ea și mănânc un măr.

–          În anumite chestii ai încredere, în anumite chestii ești mai puţin încrezător: oricare dintre noi este puternic în ceva.

–          Nu trebuie să te minţi și trebuie să muncești foarte mult și la final să zici că ai facut tot ce-a fost cu putinţ­ă din fiinţa ta.

–          O idee nu este nimic – felul în care duci ideea la capăt e important.

–          Ceea ce nu merge îţi arată ceea ce va merge.

Mulţumim Tudor, Magazinul de Mirodenii și mușchiului vostru creativ care se ţine bine la antrenamente! Le mulțumim și celor de la Colour Beautiful Things pentru ajutorul logistic oferit. Ei ne aduc inspirație prin culoare.

Nu uitaţi că săptămâna asta la Creative Fitness Studio ne definim masa creativă și ne întâlnim cu Bogdana Butnar. Lista de înscrieri rămâne deschisă, vă așteptăm cu drag!

Bushido, cireşi, gheişe, onoare, arta ceaiului, sushi – cuvinte cheie care trimit spre fascinanta cultură japoneză pe care mulţi o îndrăgesc şi o admiră. În ultimul an însă, alte cuvinte au devenit definitorii pentru Japonia: “silent dignity”, eficienţă, unitate, Fukushima. Cum spunea cineva, nicăieri nu ar fi putut dezastrul din martie 2011 să lovească mai bine decât în Japonia. Ce ţară de pe planetă ar fi rămas la fel de dreaptă?

O echipă a Stirilor TVR, condusă de Adelin Petrişor, a fost selectată de Guvernul Japonez să participe la un proiect editorial de amploare, în februarie. Săptămâna trecută, Adelin Petrişor a fost prezent în mansarda noastră şi am incercat să înţelegem impreună cum au reuşit japonezii să îşi revină – în mai puţin de un an – după cel mai mare dezastru de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. Evenimentul a reprezentat episodul 3 din cadrul seriei de Întalniri în Afara Cutiei, proiect realizat de Fundaţia Friends For Friends şi TVR.

Poporul, cea mai importantă resursă a Japoniei

Civismul, organizarea şi atitudinea de care au dat dovadă locuitorii Ţării Soarelui Răsare stârnesc în continuare laude şi admiraţie în toată lumea. “Veţi vedea că oamenii ăştia sunt de pe altă planetă”, ne-a spus Adelin înaintea difuzării celor două reportaje filmate acolo, care nu au făcut decât să demonstreze că viitorul zonelor afectate nu pare deloc sumbru.

Cutremurul şi explozia de la centrala nucleară din Fukushima, din martie 2011, au făcut 16.000 de victime. La un an după tragedie, autorităţile încă mai caută cadavrele celor dispăruţi. Cele 2 miliarde de tone de gunoaie au fost strânse selectiv, iar obiectele din casele dărâmate sunt onorate (multe sunt spălate şi lăsate pe locurile respective).

Autorităţile s-au mobilizat cu o eficienţă incredibilă, iar oamenii afectaţi de dezastre nu îşi plâng de milă. Mulţi şi-au reluat activităţile înainte ca autorităţile să le plătească despăgubiri. Unii dintre ei refuză să plece din locurile afectate de radiaţii: “Viaţa mi s-ar scurta mai repede dacă aş fi departe de cei dragi, decât din cauza radiaţiilor”, i-a spus un localnic din Fukushima lui Adelin.

Ştefana, o româncă stabilită în Fukushima, spunea: “Erau calmi, senzaţie pe care efectiv eu n-o puteam înţelege. E drept că sunt obişnuiţi cu dezastrele. Pentru ei, a nu te exterioriza este un fel de estetică morală. Sunt nişte oameni cărora le pasă de ceilalţi. Nu sunt pe principiul ‘să-mi fie bine numai mie’.”

Japonezii consideră că este indecent să vorbească despre problemele personale, când sunt alţii care au probleme mult mai mari. Una dintre marile lecţii pe care România le are de învăţat. În mod evident, societatea japoneză are şi ea problemele ei. După cum spunea şi Adelin: “Să nu-i vedem ca pe nişte zei. E o ţară populată de oameni până la urmă.”

Presa japoneză a plecat şi ea de la aceleaşi principii ca şi populaţia: demnitate, transparenţă. Nu au încercat să cosmetizeze realitatea.

S-a vorbit mult despre diferenţele dintre societatea niponă şi alte societăţi ale lumii. Se poate vorbi în continuare de diferenţele majore care există, dar dezbaterea din cadrul întâlnirii nu s-a vrut a fi bazată pe plusuri şi minusuri, ci una relaxată din care s-au putut trage concluzii. Una dintre ele a fost că totul pleacă de la atitudinea personală.

Aşadar, un prim lucru pe care îl putem învăţa fiecare dintre noi din lecţia japoneză este, aşa cum a spus şi Adelin, să ne plângem mai puţin şi să ne facem viaţa mai frumoasă.

Dacă vreţi să vedeţi şi voi, găsiţi aici unul dintre reportaje.

Pe 4 aprilie, de la ora 18:30, în mansarda noastră își vor găsi cuibul multe păsări și alte specii de viețuitoare cărora le-ar sta bine într-un rol principal în documentarele de pe Animal Planet.

Nu vă faceți griji/nu vă entuziasmați (după caz), pentru că nu ne transformăm în grădină zoologică. Găzduim expoziția foto “Biodiversitate în România și Balcani”, așa că vă așteptăm cu drag să descoperiți necuvântătoarele care ne fac peisajele sa vorbească.

Expoziția face parte din proiectul Redescoperă România, iar Doru Panaitescu va fi prezent la vernisaj să vă răspundă curiozităților despre fiecare specie și fiecare cadru în parte.

După prima săptămână de Creative Fitness Studio mușchiul creativ și-a făcut încălzirea și abia așteaptă noi motive să se “încordeze”.

Marţi ne-am jucat cu superputerile Copilului, care ne-au ajutat să facem o analiză creativă și să generăm concepte pentru rezolvarea problemelor despre care am descoperit împreună că ne frământă cel mai mult: “nu am timp”, “nu reușesc să-mi capacitez colegii”, “mă blochez/ mă cenzurez”.

Ca să vă dăm un exemplu, prin imaginaţia noastră (de copii) și puterea întrebărilor “De ce?” și “Cum ar fi dacă?”, la un moment dat ne-am trezit jucându-ne într-o zonă în care problema “nu am timp” nu ne mai domina. Devenise un iepure, iar soluţia era foarte simplă: trebuie să ne mișcăm mai repede pentru a-l prinde. 🙂

Si se pare că a funcţionat, pentru că numaidecât s-a făcut joi și ne-am reîntâlnit mai relaxaţi, gata pentru seara inspiraţională. Invitatul nostru, Cosmin Alexandru, a făcut schimb de idei cu noi – am și notat câteva, în caietele noastre speciale de la Colour:

–          “Cele mai mari prostii le-am făcut singur; cele mai bune lucruri le-am facut împreună cu alţii.“

–          “Creativitate constructivă: eu am o idee, tu ai o idee, ne-o spunem și astfel plecăm fiecare cu două idei.”

–          O idee care ne-a plăcut, despre ascultare: ascultarea combativă – cea pe care o avem din educaţie (preferi să taci, că oricum greșești, ești taxat de profesor, etc.) și ascultarea constructivă – când te concentrezi pe ceea ce ai de învăţat dintr-o conversaţie, pe ceea ce crezi că este mai interesant).

In linii foarte mari și întrerupte, cam așa ne-am făcut prima sesiune de antrenamente. Dacă vreţi să bagaţi și voi niște Creative Fitness, încă vă puteţi înscrie – antrenorii noștri foarte simpatici, Vlad și Sandra, abia așteaptă s­ă vă “refresh-uiască”. 🙂

Alături de ei va fi și Tudor Chirilă, joi, 5 aprilie, să vă antreneze pe tema “Rolul pasiunii în resuscitarea creativității”.

Mulţumim ffffrumos Cosmin Alexandru, Sandra Ghiţescu, Vlad Ioan Tăușance, Colour și, desigur, tutor celor care au venit și cred în puterea mușchiului creativ!

Ieri s-au întâmplat două lucruri importante: echinocţiul de primăvară şi al doilea seminar The Power of Storytelling – eveniment marca FFFF & Decât o Revistă & Fundaţia Calea Victoriei. În mansarda Cafffe Creativa a poposit un scriitor născut şi crescut în Irlanda, dar îndrăgostit iremediabil de România: Philip Ó Ceallaigh. Ne-am bucurat că ziua începe să crească şi am sărbătorit printr-o discuţie despre ce face o scriere să fie o scriere bună.

Dacă numele Philip Ó Ceallaigh nu vă spune prea multe, o să vă povestesc puţin despre cine este el. Scriitor de profesie acum, în trecut a avut o mulţime de alte meserii din tot felul de domenii, fiecăreia corespunzându-i o locuinţă în altă ţară – de la lucrător pe şantier la adaptarea nuvelelor pentru scenarii de film, de la Irlanda la Spania, la România.

Pasiunea pentru scris a avut-o dintotdeauna, a scris mereu. Vârsta de 25-26 de ani i-a marcat însă definitiv viaţa, reprezentând momentul în care scrisul a devenit pentru el mai important decât orice şi a început să devină, încet încet, o meserie. Ajuns la această vârstă, Philip a început să-şi pună întrebări despre viaţa lui şi despre încotro se îndreaptă ea – aşa a observat că, în ciuda nenumăratelor schimbări de slujbă, locuinţă, mediu, un lucru rămânea constant: pasiunea pentru scris, care nu dispărea.

Schimbările dese, radicale şi numeroasele sale călătorii şi-au pus decisiv amprenta asupra stilului de scris al irlandezului. De unde atracţia pentru un stil de viaţă nomad? Din curiozitate. Cât despre atracţia pentru scris: “scriu din acelaşi motiv –  din curiozitate“, spune Philip.

Reţeta unei scrieri de succes, după Philip, este, în primul şi în primul rând, dorinţa de a explora lucruri pe care nu le cunoşti. Iar această expediţie se încadrează cel mai bine în forma unei nuvele, suficient de scurtă pentru a putea fi scrisă intuitiv, fără a şti exact unde o să se ajungă. Romanul însă trebuie să aibă la bază o idee clară despre unde se îndreaptă povestea. Dar, oricum, contează cu adevărat ce se spune – “Fie că e roman, fie că e o nuvelă, e o povestire şi asta ne interesează, nu lungimea” spune Philip.

Timpul în care ceva e scris nu este neapărat direct proporţional cu lungimea scrierii. Există nuvele care se scriu pe parcursul a mai multor ani, cum ar fi nuvela Când te îndepărtezi, a lui Philip, şi romane care se scriu în zile. Dar durata, la fel ca şi lungimea scrierii, este mai puţin importantă. Cele mai bune scrieri sunt cele care îi lasă cititorului spaţii pentru înţelegere şi pentru interpretare, care îi lasă porţi deschise pentru acţiune – adică cele care ştiu cum să pună problemele în moduri care să nu-l îndepărteze pe cititor. Și de cele mai multe ori aceste scrieri sunt accidentale, nu există o rețetă.

Cât despre credibilitatea scrierilor ficţionale şi despre graniţa dintre fictiv/non fictiv, Philip spune că “nuvelele sunt mai credibile decât realitatea.” Detaliile personale nu fac însă o poveste mai credibilă. Credibilitatea provine din faptul că de obicei scrii ceva atunci când simţi că trebuie să descoperi ceva despre tine. Oricum, „când scrii ceva bine scrii cu o parte caldă din tine, cu emoţionalul”. Puterea unei poveşti vine din sinceritate, din simplitate şi din stilul neelaborat

Un rol important în naşterea unei poveşti bune îl joacă şi editorul care, de cele mai multe ori, te ajută să spui mai bine ce ai de spus pentru că are o perspectivă obiectivă, detaşată. Intervenţia editorului te formează, te face să ajungi în timp să-ţi dai seama dinainte să ajungă la editor ce ar putea fi modificat. Visul lui Philip: să ajungă la un punct în care editorul său să nu mai ştie ce ar putea fi schimbat.

Nu în ultimul rând, sursele din care te inspiri sunt foarte importante, pentru că îşi pun amprenta asupra ta fără să-ţi dai seama. Pe Philip l-au inspirat, printre alţii: Shalamov, Saul Bellow, Bukowski, Knut Hamsun. Şi dacă vrei să te inspiri din Philip Ó Ceallaigh dar nu ai apucat să-l vezi la seminarii, îi poţi citi nuvelele din Însemnări dintr-un bordel turcesc sau poţi aştepta până la târgul de carte din mai, când scriitorul îşi va lansa noul roman scurt. Nu mai ai răbdare? Poţi intra aici pentru o mostră rapidă de Philip Ó Ceallaigh.

P.S. Mulţumim tuturor celor care au venit şi lui Gusto, pufuletele oficial al seminariilor. 🙂