1. Dă-ne un semn dacă:
– îți plac LIKE-urile mai ceva ca lui @Ropotă
– știi să insurubezi un hashtag
– te pricepi la tweeturi mai bine decât la stele verzi
– te simți în stare să ții pe fază vreo 6000 de fani ai creativității practice
– ești om de bine și, mai ales, de conținut
Noi îți dăm acces la o comunitate de oameni deștepți și efervescenți, la antrenamentele și evenimentele FFFF și te așteptăm cu prietenie nemărginită. 😀
Așteptăm un semn la zenaida@ffff.ro
Pe lângă cele două ediții de antrenamente pe care ți le-am pregătit anul acesta (cea din martie și încă una în toamnă), vom mai organiza și:
STAY TUNED! 🙂
Ne-am început ziua cu prima întâlnire Creative Mornings Bucharest din România și deja ne gândim la următoarea ca la jucăria aia specială cu care ai voie să te joci doar de ziua ta sau când ai fost foarte cuminte. Măcar știm că întâlnirile astea vor avea loc o dată pe lună, iar pentru asta trebuie să le mulțumim prietenei noastre vechi, Andreea Vrabie, lui Stelian Dobrescu și Anei Grigoriu (LOOT), care au obținut licența programului pentru țara noastră. (more…)
Noi și prietenii de la Decât o Revistă vă aștepăm marți, 21 ianuarie, la un nou seminar DoR.
Invitatul serii este Alex Găvan, alpinist//fotograf//speaker.
Găvan își împarte timpul între escaladări montane și discursuri motivaționale. A călătorit în China, Pakistan, Nepal, Tibet, urcând mai multe vârfuri de peste 8000 m. In 2013 escaladat în premieră românească vârful Shisha Pangma cu o înălţime de 8027m, din munţii Himalaya, fără a folosi oxigen suplimentar.
Marți ne va vorbi despre cum spune mai departe poveștile aventurilor prin care trece astfel încât să-i motiveze pe cei care-l ascultă.
Ora de intrare: 19:00 // Ora de începere: 19:30
Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la comunitate@decatorevista.ro. Locurile sunt limitate.
O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.
Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.
* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.
Prietenii de la IQads au făcut o serie de 3 interviuri – Superscriitorii – cu câștigătoarele de la a III-a ediție a Premiilor Superscrieri.
Vă dăm un preview aici și vă invităm pe iqads.ro să citiți integral interviurile – fetele povestesc despre obiceiuri personale când scriu, dar și despre contextul în care o superscriere își găsește locul.
Teodora Neagu: Nu știu dacă pot să recunosc o superscriere la față. Mai degrabă, la spate… Superscrierile sunt textele pe care le citesc fără poticneli și la finalul cărora rămân o vreme cu un aparent gol. Spun aparent pentru că, după acel gol, vine de fapt un tumult de senzații, emoții, dorințe, vise, aspirații. După un astfel de articol, încep să vorbesc cu oamenii din jur, fac planuri, caut mai multe despre subiect, fac. Ceva. Orice. Poate chiar fără legătură cu ceea ce am aflat din text. Sau rămân doar cu o amintire care va reveni apoi mult timp în momentele de liniște.
(citește tot interviul cu Teodora)
Ana Maria Ciobanu: O superscriere îți deschide o fereastră în lumea unui personaj sau a unui fenomen. Nu te lasă să întrerupi lectura pentru că ritmul textului e minuțios construit și te poartă pe firul narativ întrebându-te mereu “ce o să se întâmple mai departe”. Simți că ești în capul și în viața personajelor mulțumită detaliilor alese cu atenție. Pe măsură ce citești, speri, ai dezamăgiri, bucurii și revelații. O superscriere face lumină într-un hățiș de informații și le dă sens, semnificație, greutate. O superscriere schimbă ceva în tine și îți deschide mintea. Nu mai ești același de la începutul lecturii.
(citește tot interviul cu Ana Maria)
Oana Lohan: A naibii de clară.
(citește tot interviul cu Oana)
Teodora Neagu (Iuga) a câștigat locul I la secțiunea Eseu pentru textul „Noaptea fluturelui mov”, publicat în Dor #11 (Primăvară 2013). Același articol a fost și câștigătorul ediției speciale Superscrierea Cititorilor. Textul vorbește despre lupta autoarei și a altor părinți cu diagnosticul unui copil cu Sindromul Dravet, și poate fi citit integral aici.
Ana Maria Ciobanu a câștigat locul II la secțiunea Portret pentru articolul “Perspective”, publicat în Decât o Revistă în luna septembrie. Articolul vorbește despre acum a căzut și s-a ridicat “un aventurier al Deltei Dunării, al stâncilor și al pasarilor” și poate fi citit integral aici.
Oana Lohan a câștigat locul II la categoria Eseu pentru articolul “Un avion de hârtie care chiar zboară”, publicat în Decât o Revistă în noiembrie 2012. Articolul vorbește despre căutarea din 23 decembrie 1989 a lui Dan, cel care dă numele Aleii Erou Urucu Dan Adrian, și poate fi citit integral aici.
Se întâmplă de multe ori ca “filantropie” să fie asociat cu celebra replică “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană“. Ar fi interesant, însă, să vedem partea sănătoasă și funcțională a procesului prin care mâna care oferă devine o formă de responsabilitate.
Prietenii de la Asociația Pentru Relații Comunitare au lansat un proiect pe care îl susținem cu drag, mai ales că e într-o zonă în care ne aflăm și noi cu Premiile Superscrieri – aceea a poveștilor puternice despre realitate și a recompensării autorilor care pot să reveleze și să schimbe lumea prin scrierile lor.
Trei echipe formate dintr-un reporter și un fotograf vor primi din partea ARC o bursă de câte 1.000 de euro și vor avea la dispoziție maximum șase luni ca să scrie o poveste despre oameni care donează strategic pentru o cauză care îi mişcă – povești personale care pot inspira și alți oameni să se implice în comunitatea lor prin donaţii directe. Poate fi un subiect despre cum îşi educă un părinte copilul în spiritul generozităţii sau despre un cetăţean obişnuit care şi-a mobilizat prietenii pentru a dona unei cauze importante, dar care să arate cum un act caritabil a reușit să schimbe în bine o mică parte din lumea aceasta. Să demitizeze noţiunea de filantropie, dar şi să prezinte un comportament corect şi o relaţie sănătoasă, bazată pe încredere, între donator şi cauza lui. Mai exact, să arate că filantropia nu este întâmplătoare şi impulsivă, ci un mod responsabil şi legitim de a schimba lumea.
Cele trei echipe vor fi selectate de un juriu compus din jurnaliști și fotografi, pe baza unui concurs de proiecte. La concursul de proiecte se poate înscrie orice echipă formată din reporter și fotograf, indiferent de revista, ziarul, site-ul, postul TV de sau de radio pentru care lucrează sau colaborează. Aplicațiile trebuie trimise până la data de 20 ianuarie 2014, iar câștigătorii vor fi anunțați pe 21 februarie 2014. Echipele au la dispoziție maximum șase luni de la data anunțării câștigătorilor ca să realizeze un reportaj amplu și o serie de fotografii pe tema legată de filantropie pe care au înscris-o la concurs.
Calendar
25 noiembrie 2013 – 20 ianuarie 2014: înscrierea proiectelor
20 ianuarie 2014 – 20 februarie 2014: jurizarea proiectelor
21 februarie 2014: anunțarea câștigătorilor
1 martie – 1 septembrie 2014: realizarea materialelor jurnalistice
Jurați confirmați
Elena Stancu
Georgiana Ilie
Cosmin Bumbuț
Vlad Odobescu
Mircea Vasilescu
Simona Tache
Gabi Dobre
Pentru mai multe detalii despre burse:
– intrați pe pagina proiectului
– descărcați Termeni și condiții
– scrieți la georgiana@arcromania.ro
Joi, 28 noiembrie, vă aștepăm la un nou seminar DoR, o discuție despre meșteșugul poveștilor cu fotoreporterul Andrei Pungovschi.
Pungovschi colaborează frecvent cu Decât o Revistă și fotografiază și pentru AFP, Dilema Veche, Esquire și The Guardian. A câștigat premiul de excelență la Pictures of the Year International, secțiunea “Portret” pentru o fotografie din Norii sunt prietenii tăi. În ultimul an a documentat proteste în Cairo, Istanbul, Sofia și București. Joi ne va vorbi despre poveștile pe care le-a descoperit de-a lungul anilor pe teren.
Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la crina.olteanu@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.
Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Decât o Revistă, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.
O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.
Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.
* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.
Oana Sandu, Echilibru
motivația juriului: “premiu oferit Casei Jurnalistului pentru curajul de a-și face datoria în afara presei mainstream”
Elena Stancu, Am crescut lângă un tată violent
locul I
Teodora Neagu, Noaptea Fluturelui mov
locul II
Oana Lohan, Un avion de hârtie care chiar zboară
locul III
Philip Ó Ceallaigh, Groapa comună
locul I
Radu Ciorniciuc, Al doilea masacru al cailor
locul II
Oana Sandu, Echilibru
locul III
Oana Moisil, Traficul de morți de la Roșia Montană
locul I
Ștefan Mako, Strada Cristinei
locul II
Ana Maria Ciobanu, Perspective
locul III
Vlad Odobescu, Întoarcerea lui Marius
locul I
nu s-a acordat
locul II
Luiza Vasiliu, Uniți salvăm
locul III
Victoria Stoiciu, De ce a devenit Roșia Montană problema tuturor
locul I
Attila Biro, Lista torționarilor care trăiesc
locul II
Vlad Ursulean, Fracking România | Din Pennsylvania până-n Bârlad
locul III
Alina Matiș, Florin Negruțiu, Sindromul NU. Cum tratează armata română stresul posttraumatic
Ne bucurăm să vă anunțăm că prima fază de jurizare a celei de-a treia ediții Superscrieri s-a încheiat.
În aceste săptămâni juriul a evaluat cele 222 de lucrări înscrise în concurs și am stabilit un top 5 lucrări pe fiecare categorie de concurs.
Urmează faza a doua de jurizare, în care juriul va decide top 3 câștigători pentru fiecare categorie, iar pe aceștia îi vom anunța în cadrul Galei de Premiere, pe 12 noiembrie.
Premiile
Îi felicităm pe nominalizați, dar și pe toți participanții care au găsit în această competiție un loc în care să arate că ei, ca autori de creative non-fiction, au această putere de a revela lumea în care trăim. Și de a face o Românie de mâine mai bună, mai echilibrată, mai corect informată.
Gala de premiere va fi pe bază de invitație. Vă vom ține la curent cu ce se întâmplă acolo și vă invităm să participați la eveniment și în altă formă – susținându-l. Vedeți aici cum o puteți face.
NOMINALIZAȚI ESEU
Lavinia Gliga, Contemporanii
Luiza Vasiliu, Îmi place Smiley
Oana Lohan, Un avion de hârtie care chiar zboară
Philip O Ceallaigh, Groapa comună
Teodora Neagu, Noaptea Fluturelui mov
NOMINALIZAȚI REPORTAJ
Lina Vdovîi, Prin vagoanele goale ale “Prieteniei” noastre
Oana Moisil, Traficul de morți de la Roșia Montană
Oana Sandu, Echilibru
Radu Ciorniciuc, Al doilea masacru al cailor
Victor Ilie, Parcul de distracții din fabrica de diamante
NOMINALIZAȚI PORTRET
Ana Maria Ciobanu, Perspective
Lavinia Gliga, Libertate
Oana Sandu, Bă, de ce ești tu țigan?
Ștefan Mako, Strada Cristinei
Vlad Odobescu, Întoarcerea lui Marius
NOMINALIZAȚI OPINIE
Luiza Vasiliu, Uniți salvăm
Lucian Lumezeanu, Adevărații regi ai țiganilor
Marius Cosmeanu, Cum s-a văzut meciul din sectorul maghiar
Mihai Tița, Homobservații
Victoria Stoiciu, De ce a devenit Roșia Montană problema tuturor
NOMINALIZATI FOTOJURNALISM ȘI MULTIMEDIA
Alina Matiș, Florin Negruțiu, Sindromul NU. Cum tratează armata română stresul posttraumatic
Biro Attila, Lista torționarilor care trăiesc
Victor Cozmei, Pantazi Raluca, Ascuns
Vlad Ursulean, Fracking România | Din Pennsylvania până-n Bârlad
Zoltan Sipos, Nela Lazarevic, Laura Selz, Trăind alături de torționari
P.S. Sperăm ca prin imaginea folosită pentru ilustrarea de la început a acestui post să vă facem poftă pentru consumarea acestor materiale. 🙂
Suntem la a treia ediție a Premiilor Superscrieri și ne pregătim de Gala de Premiere.
Vrem ca acest eveniment să devină o motivație pentru performanță și o recunoaștere în plus pentru autorii de creative non-fiction, așa că ne-am propus să îl facem cât mai bine.
Și, pentru că știm că avem mulți prieteni care cred în ceea ce facem, că suntem mulți cei care credem în foloasele pe care le poate aduce acest gen de scriitură întregii societăți, am lansat o pagină pe care oricine ne poate susține.
Credem foarte tare în povestea cu oceanul alcătuit din picături de apă și cu zidul format din fiecare cărămidă. De putut, suntem siguri că se poate. Tot ce trebuie să facem este să ne adunăm cât mai mulți cei care credem în susținerea acestui tip de scriitură, creative non-fiction, și încurajarea acestui tip de scriitori. Pentru că ei sunt cheia pentru o Românie de mâine mai echilibrată, mai corect informată, mai bună.
O poți face și tu, dacă vrei să pui o cărămidă cât de mică la construirea acestui mic Pulitzer românesc, Superscrieri.
Înainte de a te hotărî, citește și scrisoarea noastră către România. Către tine, de fapt. Și către toți cei pe care îi cunoști sau nu.
Indiferent dacă vei vrea să ne susții sau nu, ne-am bucura să știm că măcar mesajul nostru ajunge la câțiva prieteni de-ai tăi.
VEZI CUM POȚI SUSȚINE SUPERSCRIERI
Marți, 29 octombrie, vă aștepăm la un nou seminar DoR, o discuție despre meșteșugul poveștilor cu scriitorul Filip Florian. Florian a debutat cu romanul Degete mici, a scris împreună cu fratele său Băiuțeii, iar anul trecut a lansat Toate bufnițele. La Seminarul DoR ne va vorbi despre unelte, elemente și tehnici importante în scriitura de ficțiune.
Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la crina.olteanu@decatorevista.ro. Locurile sunt limitate.
Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Decât o Revistă, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.
O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.
Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.
* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.
———————————————
Înscrierile la ediția de anul acesta a Premiilor Superscrieri s-au încheiat, iar cei 16 jurați sunt pe poziții pentru faza de jurizare.
Împreună am hotărât să mai dăm o șansă celor care au ratat deadline-ul de înscriere și au lucrări care ar merita să concureze pentru aceste premii.
Așadar, vă invităm să fiți cu atenția la noi și cu share-ul la cei pe care îi știți în această situație.
Aveți nici mai mult, nici mai puțin de o zi. Același regulament, aceeași modalitate de înscriere.
SUPER DETALIU: Conform regulamentului de anul acesta, s-au putut înscrie două lucrări la aceeași categorie. Așa că, cei care s-au înscris deja cu un singur material la o categorie, o mai pot face o dată, cu o nouă lucrare.
Vă ffffoarte mulțumim și supersucces tuturor!
interviu publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
Sorin Trâncă, printre multele ocupații pe care le are, găsește timp să fie și Președintele Fundației Friends For Friends. El e cel care a avut ideea de promovare a scriturii creative si a jurnalismului narativ de calitate în România prin Premiile Superscrieri.
1. Hai să explicăm puțin ce înseamnă genul de scriitură pe care îl încurajează Superscrieri – creative non-fiction.
Creative non-fiction e acea scriitură de profunzime, în care ceea ce ne impresionează, la prima vedere, e “talentul” celui ce scrie. I se mai spune și narrative journalism, însă reportajele (spre exemplu) de non-ficțiune creativă se remarcă printr-o muncă de documentare uriașă, uneori de luni de zile, fiindcă înaintea “condeiului” trece, întotdeauna, ideea de non-ficțiune, adică o relatare care să respecte realitatea. Un exemplu care-mi place este textul unui mare jurnalist american de la Esquire, Chris Jones, care a scris un text remarcabil și premiat despre masacrul animalelor de la Zanesville. Și care începe fabulos: “The horses knew first”. Doar dacă ești acolo, doar dacă surprinzi realitatea în esența ei, doar atunci poți scrie așa.
2. Cât de popular e în România, la nivel de concept? De exemplu, la o căutare pe internet pentru “nonficțiune creativă” sunt doar câteva link-uri ce fac trimitere către acest gen.
Românii au talent, după cum aflăm și de la televizor 🙂 Așa că ar trebui să fie destul de apropiați de tipul asta de scriitură. Rămâne însă de văzut dacă fibra noastră de la Ploiești (mă refer la republica de la Ploiești, nu la oraș în sine), adică o anumită predispoziție către a dramatiza excesiv, nu trece înaintea ideii de a respecta realitatea. Sunt exemple multe, ca să mă întorc la întrebare, noi în fiecare an premiem în jur de 20 de autori și texte remarcabile în sensul ăsta, iată doar câteva exemple.
3. Acest gen de scriitură, făcut cu simț de răspundere, poate aduce ceva valoros atât la nivel de persoană, cât și de societate. Care e viziunea ta de schimbare și de valoare pe care o poate aduce, de exemplu, în mediul de business?
Tuturor celor ce le place Hemingway vor înțelege impactul pe care îl poate avea o asemenea abordare a scrisului și a felului în care povestim. În mediul de business sunt o grămadă de exemple de texte puternice, inspiraționale, cu rădăcini în creative non-fiction, cum ar fi memoriile celebrilor Jobs, Branson, Welch și alții ca ei.
4. Superscrieri vrea să facă o lume “mai echilibrată, mai corect informată, mai bună”. În calitate de inițiator al acestei competiții, care zici că sunt – până la această a treia ediție – punctele de rezistență și ce lipsește cel mai mult la Superscrieri pentru a-și îndeplini misiunea?
Cel mai important lucru e că reușim să organizăm această competiție anual, în niște vremuri în care lumea nu dă bani (când vine vorba de sponsorizări) decât pe cauze mainstream. Mai puțin interes în zona construcției pe termen lung, cum e Superscrieri. Un alt lucru important e că reușim să conturăm un fond de premii chiar în bani, că nu dăm doar diplome autorilor… cum se întâmplă de multe ori. Un alt punct bun, cred eu, e că Superscrieri e deschis oricui scrie non-ficțiune creativă: jurnalist, blogger, om de televiziune, student. Oricine scrie așa ceva și și-a publicat oriunde (inclusiv online) materialul, poate participa. Un alt punct bun, pe care ne concentrăm la fiecare ediție, este componența juriului, pe care îl dorim în fiecare an deschis la minte și cât mai puțin angrenat politic, în sens larg. Cât despre lipsuri… hai să le lăsăm deoparte, sunt neesențiale acum. Și n-aș spune nimic nou.
5. Spuneai într-un interviu anul trecut că “jurnalismul factual e limitat în raport cu transmiterea de adevăruri despre un fapt, un eveniment”. Care crezi că e relația autor – cititor în relatarea de evenimente la noi în țară? Cum ar trebui să funcționeze rigoarea și etica în această relație?
Aici sunt prea multe lucruri de spus, în mare parte evidente pentru niște oameni inteligenți, așa cum sunt cititorii HotNews. Implicațiile etice ale activității unui om care povestește altora lucruri despre care ei trebuie să știe sunt arhicunoscute. Jurnalismul factual are limite, așa e, însă e de preferat oricărei manipulări. Pentru o discuție pe larg legată de etica presei, aș prefera să chemați niște oameni mai pricepuți. Eu risc să fiu subiectiv, chiar dacă am luat notă mare la deontologie, în facultate.
6. Premiile Superscrieri este la a treia ediție anul acesta. A crescut competiția, are ceva în plus?
Ar fi mult mai bine să adresați întrebarea asta oamenilor care au fost și anii trecuți în juriu, ei știu cel mai bine. Apropos, ar trebui să le mulțumim și răs-mulțumim acestor oameni, care-și iau mult din timpul lor pentru a tria lucrările, iar unii dintre ei chiar renunță la a participa, deși și-ar dori. Nu aș vrea să dau nume, pentru că risc să încurc borcanele și să uit pe cineva, însă sunt câțiva oameni minunați, care au jurizat 2-3 ani la rând. Din punctul meu de vedere sunt niște eroi (fără exagerare, fiindcă uneori au de citit sute de materiale în câteva zile, faceți voi calculele… Eu cred că investesc în Superscrieri niște zeci, dacă nu sute de ore bune pe an). Eu îi îndrăgesc foarte mult și le mulțumesc și cu această ocazie.
7. Care e cea mai mare încurajare pe care ai primit-o în legătură cu Superscrieri?
“La anul punem și noi umărul”.
8. Vlad Mixich, președintele juriului Superscrieri, a răspuns într-un interviu pe blog-ul agenției pe care o conduci că hărnicia este cea mai de preț calitate a unui autor de non-ficțiune creativă. Reluăm și noi întrebarea: tu care crezi că e relația dintre talent și știință, în zona asta?
Sunt foarte de acord cu Vlad, care cu nasul lui fin a simțit că asta face diferența, cu mult înaintea altor calități, și ele foarte necesare: curiozitate, imparțialitate, îndârjire, talent etc.
9. Care e ultimul articol de creative writing pe care l-ai citit și te-a mișcat în vreun fel?
Am citit câteva, dar trebuie să am grijă să nu vorbesc înainte de jurizare sau în plin concurs, așa cum suntem acum, ca să nu atrag atenția asupra vreunui material anume, nu ar fi corect. Așa că o să spun că ultima lucrare de non-ficțiune care m-a distrat e cartea lui Steinbeck, Călătorii cu Charley. Îmi place mult Steinbeck, dacă o să apuc vreodată să scriu vreo carte, pe el o să-l imit 🙂
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile. Astăzi, 30 septembrie, este ultima zi de înscrieri în competiție.
Intră în formă creativă în doar 17 zile!
Până la următoarea ediție Creative Fitness Studio, din 17 octombrie, am pus la cale un program de antrenament zilnic, online și gratuit ca să-ți începi toamna în plină formă creativă. Mai mult, te și premiem dacă te ții de antrenamente.
Timp de mai mult de două săptămâni (30 septembrie-16 octombrie), în fiecare seară, la ora 20:00, vei primi, pe pagina de Facebook Creative Fitness Studio, o provocare sau un exercițiu de încălzire pentru a doua zi. La ora 10:00, în ziua respectivă îți dăm un reminder. Dacă ne demonstrezi, printr-o postare sau o fotografie, că ai dus provocarea la bun sfârșit, poți să câștigi nu doar experiență, ci și premii zilnice de la prietenii noștri dragi: Magazinul de Mirodenii, Tea Forte, Publica, Energiea și Beautyfood.
Cine are punctajul online charisma cel mai mare, ia premiul zilnic.
Ce înseamnă asta? Promovează-ți postările de pe pagina Creative Fitness Studio și adună cât mai multe like&share, care până la șfârșitul celor 17 zile se vor cumula și te vor aduce mai aproape de linia de sosire.
Dacă te ții de treabă și bifezi cât mai multe provocări din program, de preferință pe toate, intri în cursa pentru marile premii. Premiile se dau in functie de punctajul online charisma.
Exercițiile și provocările din program au fost alese astfel încât să-ți stimuleze toate simțurile și curiozitatea, să te scoată din casă și din rutină cu folos, să-ți crească flexibilitatea și fluiditatea mentală.
publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
Sintia Radu, Andrei Crăciun și Vlad Odobescu sunt 3 dintre cei 17 câștigători de Premii Superscrieri, la ediția a doua, în 2012.
1. Ce a însemnat pentru tine câștigarea unui premiu Superscrieri?
Sintia Radu: Înseamnă o certificare a faptului că am scris la un moment dat o poveste bună care, dintr-o suită de alte povești bune, a emoționat cel mai tare, chiar dacă subiectul în discuție nu era unul comod sau ușor de înțeles. Înseamnă o recunoaștere a faptului că uneori jurnalistul din mine face alegeri bune și că scriitorul din mine e în stare să ducă ceva la capăt.
Andrei Crăciun: A fost o confirmare că, fie și “la paritate” cu mai vechiul meu prieten Vlad Stoicescu, pot fi “cel mai bun reporter”. Participasem și în 2011, și atunci am terminat pe locul III la “Reportaj”, clasarea aceasta soldându-se cu un scandal – Viorel Ilișoi, membru în juriu, a protestat public în favoarea mea, dacă gramatica îmi permite să mă exprim așa. Nu ne cunoșteam, de atunci ne cunoaștem. Pe de altă parte, nu sufăr de sindromul omului nepremiat. Am fost, din păcate, primul pe tot parcursul meu școlar, mai puțin în clasa a IX-a, dacă memoria mea de om ajuns, iată, în mod surprinzător, la treizeci de ani nu mă înșeală. Scriu din păcate, fiindcă asta mi-a creat iluzia unei meritocrații, care, cum bine am aflat-o toți, în viața de dincolo de școală nu există. Aici e mult hazard. Nu îmi place să urc pe scene și nici să ridic diplome, să mă afișez, carevasăzică, dar nici să nu câștig nu îmi place. Luasem deja toate premiile care contează în jurnalismul românesc, fusesem recunoscut “drept cel mai bun editorialist”, și tot așa. Am avut ambiția să fiu și “cel mai bun reporter”. O am și anul acesta.
Vlad Odobescu: Că am scris în anul ăla un articol în stare să iasă în evidență dintre alte sute.
2. Care miza pentru care cineva ar trebui să se înscrie?
Sintia Radu: Miza cred că ar trebui să fie obținerea unei certificări că faci un lucru pe care nu îl apreciezi doar tu. Nu consider că premiile trebuie să fie motivul pentru a te apuca de ceva, dar cred că stabilesc un reper profesional, un model pentru alții și mai ales pentru tine. Pe principiul, ia să vedem, voi scrie la fel de bine și următoarea poveste, cât să mai merite un premiu?
Andrei Crăciun: Îmi pare rău că trebuie să o scriu, dar după șase luni de jurnalism independent, într-o piață media cum e a noastră, vindecat, în mod fizic, de un bătrân idealism, pot da acest răspuns consistent, brutal, dar onest: banii.
Vlad Odobescu: Superscrierile au un aer special, printre puținele întreceri de presă bine făcute de la noi. Merită să fii acolo, și ai face bine să înscrii ceva OK.
3. Care e cel mai important lucru pe care un autor de non-ficțiune îl așteaptă să se întâmple în urma unui text în care crede?
Sintia Radu: Un text în care crede ascunde mai mereu o cauză în care crede. Jurnaliștii au de obicei spirit justițiar, deci consider că nu greșesc când spun că tuturor celor care scriu le-ar plăcea să îmbunătățească situațiile din poveștile pe care aleg să le spună, fie ajutând personajele din acele povesti, fie pe altele ca ele. Cred că fiecare autor de non-ficțiune și-ar dori ca la finalul misiunii sale să vadă o schimbare în bine.
Andrei Crăciun: O să vă răspund, ca și până acum, în nume personal, căci pentru fiecare “cel mai important lucru” este, bineînțeles, altul. Pentru mine, așadar, cel mai important lucru a fost când un om despre care am scris, și care acum nu mai e, din nefericire, printre noi, o fată tânără, în ultimele sale zile, pe un pat de spital, arăta altor oameni, și ei bolnavi, ziarul, tipărit încă pe hârtie, și spunea că acolo chiar e toată viața ei, așa cum a fost. Asta a fost pentru mine important. De fapt, de asta încă scriu non-ficțiuni, în contra firii mele, căci nu mă omor după realitate și mă simt mult mai confortabil în imaginar, în literatură, în poeziile mele minore.
Vlad Odobescu: Să-i miște cititorului, fie și cu un milimetru, lumea știută pe de rost.
4. “Mi-am petrecut întreaga viaţă în slujba jurnalismului, pe care îl consider una dintre cele mai nobile şi importante profesii. Responsabilitatea noastră, a tuturor jurnaliştilor, este extrem de mare, pentru că oamenii citesc si ne cred”, spunea Joseph Pulitzer. Cum se aplică asta în România și ce credeți că poate aduce o competiție ca Superscrieri ca plus valoare?
Sintia Radu: Sper că și în România oamenii mai cred ceea ce citesc, dar sper în același timp că jurnaliștii devin conștienți de faptul că nimeni nu mai crede chiar tot ceea ce citește. Cititorii învață zi de zi să trieze și cred că o vor face din ce în ce mai bine datorită volumului mare de informații pe care îl au acum la dispoziție. Un concurs ca Superscrieri are puterea de a scoate în față mostre de scriitură onestă, gândită, dovezi că merită într-adevăr să mai crezi în ce citești și să susții oameni care își fac meseria cu dăruire.
Andrei Crăciun: Am renumele unui om franc, și țin la el. Nu voi fi, îmi pare rău, galant cu dumneavoastră: nu îmi place termenul pe care îl folosiți: “plus-valoare”. Îmi dă fiori, și nu din rațiuni ideologice. E un concept folosit, astăzi, în mod abuziv pretutindeni. Visez la un viitor în care lucrurile să se judece după alte rigori. În ceea ce îl privește pe Pulitzer: are dreptate. Jurnalismul e frumos, e nobil, e important. Tocmai de aceea se vor duce mereu războaie în contra lui. Vreau să cred că nu va triumfa nici actualul mainstream jurnalistic, evident greșit, dar nici nișa care se predă, fără cel mai elementar simț critic, pieței, în toate sensurile cuvântului ăsta: piață.
Vlad Odobescu: Un ziarist român ar putea zice că domnu’ Pulitzer face mișto, mai ales la faza aia cu “oamenii ne citesc și ne cred”. Superscrierile arată că se poate face și altfel, iar cuvintele alea pot fi pe bune.
5. Cum funcționează, de fapt, creativitatea și calitatea unei scrieri de non-ficțiune la nivel de percepere de fapte și evenimente și, apoi, de formulare de opinii?
Sintia Radu: O scriere de calitate conține emoție. E acel nod în gâd sau gândul care nu-ți mai dă pace după ce ai citit “ceva bun”. Eu, de exemplu, de fiecare dată când citesc o poveste care mă emoționează, mă uit altfel la oamenii pe care îi întâlnesc pe străzi sau la semafoare, când lumea se oprește. Încep să analizez tot soiul de amănunte și gesturi pe care în mod normal, în goana dintr-o parte într-alta, le ignor cu desăvârșire. Încerc să ghicesc cine ascunde o situație tristă sau fericită ca cea despre care tocmai am citit. Ba chiar ajung să mă întreb dacă unii dintre cei care par mai îngândurați au nevoie de ajutor din nenumărate motive poate chiar în acel moment. Prin urmare, sunt mai atentă la tot ce se petrece în jur, cu tot ceea ce nu sunt lăsată să văd. O poveste emoționantă umanizează tot ce mă înconjoară, mă face mai grijulie, mai interesată de tot. Ajung să mă informez mai mult în legătură cu tot felul de cauze despre care fie nu aveam habar, fie n-aș fi crezut că vor ajunge să mă intereseze. La unele chiar ader și mă gândesc să ajut cumva sau să scriu ceva asemănător care să aibă același efect asupra altora. Cred că o poveste emoționantă are puterea de a pune lumea în mișcare în feluri nebănuite.
Andrei Crăciun: Am competențe limitate în a vă răspunde acestei dileme. Voi fi, de aceea, evaziv: totul stă pe umerii creativității, încă de la Geneză.
Vlad Odobescu: O scriitură bună îl ține pe cititor lângă tine. În timpul ăsta, ai face bine să-i spui tot adevărul despre personaje, situații, să-i aduci cifre și alte chestii care să-l ajute să vadă toată imaginea. Mai departe e treaba lui.
6. Spuneți-ne 3 beneficii directe pe care le poate aduce un storytelling bun în viețile oamenilor (autori sau cititori).
Sintia Radu: O mai bună cunoaștere a lumii în care trăiesc, mai multă sensibilitate față de problemele celor din jur, mai puține prejudecăți.
Andrei Crăciun: Nu știu ce scrie în manualele de storytelling bun, am studii în cu totul alte discipline, în științe politice, în istoria ideilor și mentalităților, în cultură și civilizație ebraică, ba chiar și în administrație publică. Sunt, și trebuie să suport asta până la ultimele consecințe, un jurnalist fără Jurnalism absolvit. Dar instinctul îmi spune că în viața oamenilor, împărțiți chiar așa, în autori și cititori, e bine când afli faptele, e bine când constați că acela care îți spune faptele a fost cinstit, n-a fost corupt, n-a fost orbit, și mai e bine când adevărul, cât poate fi și el, în secolul nostru, de obiectiv, are forța să schimbe realitatea și o schimbă cu una mai suportabilă, mai îngăduitoare, mai democratică.
Vlad Odobescu: Plăcere pură.
7. Care ar fi echivalentul în lumea jurnaliștilor a jurământului lui Hipocrate “Primum non nocere” (Înainte de toate, să nu faci rău), făcut de medici?
Sintia Radu: “Fii responsabil” cred că însumează toate jurămintele și principiile.
Andrei Crăciun: În jurnalism poți să faci rău la fel de ușor ca în medicină, doar că răul nu se vede imediat, răul se acumulează, răul pe care îl face un jurnalism prost practicat e un cancer, e un ucigaș tăcut, chiar dacă vi se pare că el se naște din isterie. Isteria e acolo doar pentru a acoperi urmele. Nu sunt bun la motto-uri, la apeluri mobilizatoare, dar de bun-simț mi se pare ca jurnaliștii să accepte să plătească prețul căutării adevărului, să își facă meseria în picioare, nu în genunchi, dar nici cu piatra în mână. Pe scurt: “Nu lăsa povestea să strice adevărul”.
Vlad Odobescu: Jur să zic tot adevărul, și să-l zic frumos.
8. Câteva recomandări personale de reviste și cărți de citit (5 reviste la care v-ați abona, all time și 3 cărți care v-au impresionat prin tehnica narativă și abordarea de writing).
Sintia Radu: Prin prisma profesiei, la poveștile lungi din cărți am renunțat în favoarea celor mai scurte din reviste. Recomand metoda tuturor celor care nu mai găsesc timp să mai termine o carte din cauza programului încărcat.
Reviste pe care le-as citi oricând: The Atlantic, Esquire, The New Yorker, NY Times Magazine și Vanity Fair (ca să împac cumva și femeia din mine).
Andrei Crăciun: Dacă aș avea bani să mă abonez la cinci reviste, nu aș mai fi răspuns acum acestei întrebări, ci aș fi fost pe o plajă din Costa Rica, bucurându-mă de beneficiile abonatului. Cândva îmi permiteam abonament la “The New Yorker”, acum cumpăr de la chioșc “Le Courrier International”. Când mai ajung prin aeroporturile lumii îmi iau “Time”, dar niciodată “The Economist”, căci îi găsesc fanatici. Din România citesc, uneori, “DOR”. Cât despre cărți, din nou vă voi dezamăgi punând mai presus talentul decât tehnicile narative și “abordările de writing”. Cărțile care continuă să mă impresioneze sunt “Condiția umană”, de Malraux, “Armata de cavalerie” de Isaac Babel, și “Despre eroi și morminte”, de Sabato, toți acești scriitori fiind, la bază, cât se poate de comuniști.
Vlad Odobescu: Reviste: The New Yorker, The Atlantic, Esquire US, Rolling Stone, The Economist.
Cărți: “Extrem de tare și incredibil de aproape”, de Jonathan Safran Foer. “Abatorul 5”, de Kurt Vonnegut. “Cu sânge rece”, de Truman Capote.
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile. Înscrierile sunt deschise până pe 30 septembrie.
interviu publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
Dan Duca, Teodor Tiță și Vlad Petreanu fac parte din juriul Superscrieri de anul acesta (Dan și Teo pentru a doua oară, iar Vlad este deja la a treia ediție, după ce în primul an a fost și președintele juriului). Momentan, jurații așteaptă închiderea înscrierilor pentru a putea trece și ei la treabă. Până atunci, încurajăm toți autorii – consacrați sau nu, din presă sau de pe platforme digitale, jurnaliști sau bloggeri, profesioniști sau amatori - să participe la Premiile Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea, ediția a treia. Înscrierile sunt deschise până pe 30 septembrie. Toate detaliile despre concurs se găsesc pe www.ffff.ro/superscrieri.
1. Ce vă mână în luptă – care e motivul pentru care vă regăsiți și anul acesta în lista juraților, pentru o competiție care nu vă oferă nicio remunerație și al cărei crez e schimbarea lumii prin puterea cuvintelor?
Dan Duca: Banii se câştigă la locul de muncă. În juriul de la Superscrieri se citeşte. Şi se citeşte mult şi bine. Prezenţa în juriul Superscrieri e precum abonamentul la sala de lectură a unei biblioteci. În adolescenţă, la Biblioteca Judeţeană din Tg. Mureş, doamnele bibliotecare obişnuiau să-mi pună deoparte un anumite gen de cărţi: autori de secol XX publicaţi pentru prima dată în România, clasici etc. Era, într-un fel, o garanţie a accesului la lectură de calitate. La fel e şi în juriul de la Superscrieri: certitudinea că voi avea parte de câteva zeci de texte memorabile.
Teodor Tiţă: Cred că e pe undeva un soi de diavol mic care care mă împinge să fac lucruri de felul ăsta. Și diavolul ăsta mic zice așa: cu cât jurnalismul de bună calitate e mai vizibil, cu atât mai mult o să îți placă lumea în care trăiești. Sau măcar o să o înțelegi mai bine.
Vlad Petreanu: Păi nu e despre bani, e despre încurajarea unor condeie să caute adevărul şi să scrie despre el cu atâta creativitate încât să-l facă atractiv pentru mii – sau zeci de mii – de cititori. Căutarea adevărului e o afacere arareori profitabilă, dar unii nu se pot abţine. Le datorăm foarte mult – şi măcar acest minim efort al jurizării pro-bono.
2. Dacă e să reduceți Superscrieri la un esențial, ce îi spuneți cuiva care aude prima dată de Superscrieri – fie el scriitor sau cititor?
Dan Duca: Poveşti care schimbă (într-un fel sau altul) lumea, nu-i aşa?
Teodor Tiţă: Poate organizatorii nu o spun foarte clar, dar cred că e vorba pur și simplu de o ierarhie a valorii. Valoare declinată în informație, coerentă, utilizare aptă a cuvintelor etc. Nu e totuși ușor să găsești acel punct de echilibru între personal și public, între emoție și luciditate, între tine și ei (în care ei sunt atât personajele cât și cititorii).
Vlad Petreanu: “Uite, mai există probe de presă în adevăratul înţeles al cuvântului.”
3. Competiția spune că “este deschisă în mod democratic tuturor autorilor – consacrați sau nu, din presă sau de pe platforme digitale, jurnaliști sau bloggeri, profesioniști sau amatori”. Poate Superscrieri să creeze astfel o elită, să influențeze raportul cerere/ofertă – când vorbim despre calitatea a ceea ce se scrie la noi și nivelul la care publicul român este obișnuit să consume știri?
Dan Duca: Nu ştiu dacă Superscrieri poate să creeze o elită. Poate să o coaguleze, să o aducă în aceeaşi “pagină”, în acelaşi loc. Poate să o stimuleze. Din mii de poveşti răsfirate în print, tv, online, Superscrieri poate fi un certificate de “bun de tipar”.
Teodor Tiţă: Poate să contribuie la crearea acestei elite. Dacă vom avea Superscrieri și peste zece ani, cred că atunci ne vom putea uita înapoi măcar un pic satisfăcuți. Superscrierile au deja impact, rămânând consecvente vor avea impact și mai mare. România e țara în care mai toate lucrurile bune au termene de valabilitate nesigure și, în general, limitate la perioade scurte. Cine reușește să păstreze drumul drept câștigă. Încăpățânarea e, până la urmă, răsplătită. Asta e una din puținele mele convingeri.
Vlad Petreanu: Nu ştiu dacă poate, dar e condamnată să încerce, altfel n-are nici o raţiune de a exista.
4. Care e miza pentru care cineva ar trebui să se înscrie?
Dan Duca: Superscrieri poate fi o hârtie de turnesol pentru un autor care vrea să afle unde “stă” cu scriitura sa. Cu siguranţă nu un barometru infailibil – ştim prea bine, doar Papa are harul ăsta – dar Superscrieri reprezintă un indicator al calităţii textelor selectate. Or, intrarea într-un asemenea “club” poate fi o miză sau o confirmare pentru oricine.
Teodor Tiţă: Recunoașterea din partea unei comunități e primul lucru care îmi vine în minte. Însă aș insista mai degrabă pe un alt detaliu: dacă în urma acestui concurs, textul e citit de măcar un om în plus față de cei la care a ajuns deja, e suficient. E o victorie. Totuși, nu oricui i se oferă șansa să schimbe hearts and minds.
Vlad Petreanu: Confirmarea că aparţine unei elite.
5. Răpundeţi la o întrebare pe care v-ați pune-o voi, din postura de jurnalist, pentru ca cititorii să afle un superlucru despre Superscrieri.
Dan Duca: “Superlucrul” pe care ar trebui să-l afle unul din cititorii mei este care este adresa unde poate găsi textele selectate în ediţiile anterioare. O asemenea “bibliotecă” e de păstrat în bookmarkuri. Răspunsul e la colegii de la Superscrieri şi în minunata impărăţie a internetului, acolo unde Google e liderul suprem.
Teodor Tiţă:
Q: Vă e teamă că o să nedreptățiți pe vreunul dintre concurenți din cauza inevitabilelor idiosincrazii, prejudecăți personale, etc?
A: Da. Anul trecut am recitit bună parte din texte după acordarea premiilor. Mi-am menținut opiniile. Dar dacă nu le-aș fi citit, aș fi fost un pic mai puțin liniștit.
Vlad Petreanu: M-aş întreba cine mai face aşa ceva în România fără un interes ascuns – şi aş răspunde, uite, Sorin Trâncă, echipa lui de organizare şi oamenii din juriu.
6. Câteva recomandări personale de reviste și cărți de citit (5 reviste la care v-ați abona, all time și 3 cărți care v-au impresionat prin tehnica narativa și abordarea de writing.
Dan Duca: Dilema Veche, Der Spiegel, Times Literary Supplement, The Wire şi The New Yorker.
Toba de tinichea, de Gunter Grass, Sufocare, de Chuck Palahniuk şi Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez.
Teodor Tiţă:
Reviste:
– The New Yorker (am abonament)
– Aeon Magazine (nu e cu abonament, e la liber pe net, dar mă simt obligat să o menționez aici)
– Wired
– Longform.org (nu e un titlu propriu zis, însă e unul dintre cele mai bune agregatoare de jurnalism longform)
Cărți:
Antonio Lobo Antunes – Manualul Inchizitorilor
Sylvia Nassar – A beautiful mind
Michael Cunnigham – O casă la capătul lumii
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.
Joi, 19 septembrie, vă aștepăm la un nou seminar DoR, o discuție despre meșteșugul poveștilor cu Tiberiu Soare. Soare este dirijor principal al Orchestrei și Corurilor Radio și va vorbi despre uneltele și elementele folosite în poveștile spuse în muzica clasică.
Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la comunitate@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.
Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Decât o Revistă, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.
O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.
Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.
* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.
articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF
publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
Dacă pe 31 august 1946 ai fi deschis The New Yorker la cafeaua de dimineaţă sau în metrou, plănuind să arunci un ochi peste pagina săptămânală de umor sau peste ultima carte recenzată de criticul ăla la fel de greu de impresionat ca şeful tău înaintea evaluărilor semestriale, ai fi avut o mare surpriză. Pe 31 august 1946, pentru singura dată în istorie, o publicaţie şi-a dedicat întregul spaţiu editorial unui singur articol, scris de o singură persoană. Fără reclame, fără recenzii, fără comentarii sportive, fără politică, cultură sau pagina de opinii. Într-un text de mărimea unui roman rusesc rezumat de Reader’s Digest, John Hersey a rupt în premieră tăcerea privind urmările şi în special magnitudinea efectelor atacului nuclear de la Hiroshima. De la data lansării bombei atomice pe 6 august 1945 la ora 8 şi un sfert dimineaţa, o stare de confuzie alimentată de speculaţii cu privire la ce s-a întâmplat cu adevărat a persistat pentru mai multe luni în America şi în Europa. Fără a se cunoaşte numărul exact al victimelor sau starea supravieţuitorilor, The New Yorker a hotărât să îl trimită pe John Hersey la faţa locului pentru a intervieva oameni, pentru a căuta răspunsuri şi, nu în ultimul rând, pentru a încerca să pună în cuvinte o realitate în faţa căreia lumea părea să fi amuţit.
Hersey a petrecut o lună în Japonia, strângând informaţii fără nici un fel de ajutor din partea autorităţilor şi încercând să redea povestea supravieţuitorilor în propriile lor cuvinte. Ce a ieşit a fost un text fără precedent în presa americană care a schimbat pentru totdeauna modul în care noi ca cititori, dar şi ca oameni, ne raportăm la tragedia semenilor noştri. Treptat, preocuparea pentru ceea ce era considerat pe atunci triumful ştiinţei şi al tehnologiei, pentru noile orizonturi deschise de o sursă alternativă de energie, pentru întrebuinţări strategice şi formule matematice, a cedat în faţa unor noi tipuri de întrebări: cine sunt oamenii aceştia, cu ce gânduri s-au trezit de dimineaţă, câte guri de ceai sau cafea au apucat să bea înainte ca suflul exploziei să culce totul la pământ. Uimirea în faţa abilităţii omului de a-i smulge naturii unul dintre cele mai bine păstrate secrete a fost înlocuită de uimirea în faţa capacităţii omului de a continua chiar şi atunci când nu i-a mai rămas nimic.
Construit sau mai degrabă reconstituit pe baza mărturiilor a şase persoane care se aflau în Hiroshima la momentul exploziei, textul lui Hersey spune povestea supravieţuirii aşa cum este ea, miraculoasă, întâmplătoare şi încărcată de vinovaţie. Toţi cei şase au încercat să îşi explice supravieţuirea în diverse moduri, un taxi luat mai devreme, o umbrelă uitată acasă, pentru care cineva a făcut drum întors, o întâlnire contramandată şi toţi şase, cu fiecare încercare, s-au văzut nevoiţi să recunoască faptul că trăiesc dintr-un noroc chior. Toţi cei şase şi-au pierdut în explozie familia, locuinţa şi bunurile, toţi cei şase nu au auzit niciodată explozia, dar i-au văzut urmările, toţi cei şase se întreabă cu ce sunt ei mai buni decât restul, dar ştiu că răspunsul, dacă există unul, e dincolo de puterea lor de înţelegere, natura nu şi-a trădat încă ultimul secret.
Devenit un reper în istoria jurnalismului, reportajul lui Hersey aparţine unui gen de scriitură care transcende spaţiul, timpul şi definiţiile de manual: scriitura care schimbă lumea, un gen aparte care ar merita propriul său domeniu de studiu, aşa cum botaniştii, pornind de la un exemplar nemaivăzut de arbust sau plantă, reconstituie o întreagă încrengătură, familie sau specie. De la reportajele câştigătoare de Pulitzer ale lui Seymour Hersh care au generat un val masiv de proteste internaţionale împotriva războiului din Vietnam, la dezvăluirile din scandalul Watergate care au adus ziarului Washington Post Pulitzerul în 1973 şi care au condus la prima şi singura demisie a unui preşedinte american, de la anchete privind încălcarea drepturilor omului, abuzuri ale autorităţilor şi acţiuni frauduloase, la articole care au câştigat Pulitzerul pentru serviciul adus binelui public şi comunităţii, toate aceste exemple vorbesc despre un tip de jurnalism care nu urmăreşte doar să răspundă la întrebări, ci să dea naştere unor noi moduri de a pune problema.
Oricine s-ar fi mulţumit pe 31 august 1946 să admire coperta revistei The New Yorker ar fi văzut una dintre acele scene idilice de picnic care evocă atmosfera unui weekend în parc, ceea ce ar fi fost perfect explicabil având în vedere că totul se întâmpla într-o sâmbătă. Un om cântând la banjo, un pescar cu o pipă în gură, oameni care călăresc, joacă golf şi merg pe bicicletă, un bărbat cu un profil colţuros, schiţat parcă la repezeală, suspendat în aer la jumătatea distanţei dintre trambulină şi apă. Nimic nu te-ar fi pregătit pentru ceea ce urma. Având în vedere că fiecare copertă era comandată cu săptămâni înainte ca numărul să intre la tipar, cei de la The New Yorker au fost nevoiţi să păstreze imaginea iniţială pentru reportajul lui John Hersey. Pentru cei care au deschis însă acel număr, lucrurile nu au mai fost niciodată la fel, pentru că rolul jurnalismului care schimbă lumea este să nu se oprească la aparenţe. Putem vorbi despre grotescul situaţiei, despre schizofrenia unei societăţi care juxtapune cu lejeritate, într-o sâmbătă dimineaţa, imaginea unei familii la picnic şi unul dintre cele mai tragice dezastre din istoria umanităţii, dar, la fel de bine, putem vorbi despre iniţiativă, despre curajul unor redactori, editori şi jurnalişti de a atrage atenţia cititorilor asupra unui alt tip de realitate, fără a se păcăli însă vreo clipă că viaţa încetează să meargă mai departe.
Un gest ca cel al redactorilor de la The New Yorker este astăzi greu de urmat, într-o lume în care există o competiţie a dezastrului şi a nefericirii şi atât de puţin spaţiu de oferit tuturor. Poate că nu putem spera la o reinventare a formatului editorial şi nici nu ar trebui, dar putem spera ca, ocazional şi complet pe neaşteptate, aşa cum se întâmplă toate lucrurile bune, să apară un jurnalist şi un text care să ne oprească pentru o clipă din goana cotidiană şi să ne amintească de lucrurile care contează cu adevărat. Şi chiar dacă apoi ne reluăm viaţa aparent neschimbaţi, mergem la picnic, ne dăm cu bicicleta sau scotem câinele la plimbare, vom şti cumva în sinea noastră, cu un fel de intuiţie a cărei sursă nu o putem localiza, dar o simţim cumva în capul pieptului, că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Pentru o clipă, în lume s-a făcut linişte.
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.
articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF
publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
În stilul anecdotic care l-a făcut celebru, Marshall McLuhan descria ziarul modern ca pe „o instituţie magică, asemănătoare unui vraci aducător de ploaie. Este scris pentru a elibera sentimente şi pentru a ne ţine într-o perpetuă emoţie. Prin intermediul lui, nu se intenţionează prezentarea unor scheme sau modele raţionale de digerare a ştirilor. Ziarul nu oferă vreodată priviri în adâncul evenimentelor, ci doar fiorul lor. De fapt, oamenii nu citesc ziarele, ci intră în ele ca într-o baie fierbinte”.
Citatul de mai sus aminteşte într-o bună măsură de un banc care, probabil, i-ar fi plăcut foarte mult lui McLuhan: în deşert, o echipă de filmare lucra intens la un blockbuster; într-una din zile, vine la regizor un şef de trib care îi spune pe un ton hotărât „Mâine, ploaie!”. A doua zi, plouă torenţial. După un timp, şeful de trib apare din nou şi îi comunică regizorului printr-o mişcare de fermă de braţ: „Mâine, furtună!” A doua zi, are loc, evident, o furtună groaznică. Extrem de încântat, regizorul face demersurile necesare pentru a-l angaja pe şeful de trib. Totul decurge perfect pentru un timp, până ce şeful de trib dispare. După îndelungi căutări, regizorul îi dă de urmă şi îi spune: „Mâine am de filmat o scenă foarte importantă. Spune-mi, te rog, cum va fi vremea?”. Şeful de trib ridică din umeri şi răspunde: „Habar n-am. Mi s-a stricat radioul”.
La ora actuală, presa seamănă foarte bine cu şeful de trib căruia i s-a stricat radioul. Atribuim o putere aproape mistică jurnalismului care este pe rând responsabil de starea vremii şi a democraţiei, de emanciparea sau, dimpotrivă, tabloidizarea instinctelor primare, de formarea unei culturi a dezbaterii şi a unei industrii de entertainment, de legitimarea unui eveniment ca problemă de interes public şi, nu în ultimul rând, de mobilizarea celor care ar putea face ceva în legătură cu asta. Lista lungă de aşteptări exclude însă orice referire la cine anume ar trebui să facă toate acestea şi la modul în care jurnalistul ar trebui să-şi împace responsabilităţile cu meseria de om (după cum poate să ateste oricine cu o experienţă de minim 5 ani, nu e tocmai o meserie uşoară). Am fi putut trăi într-o lume în care alter ego-ul lui Superman fixează plombe sau repară ţevi, fără ca asta să ne afecteze în vreun fel plăcerea de a-i urmări aventurile. Cu toate acestea, Clark Kent scrie texte, iar acest detaliu poate fi cu greu considerat o coincidenţă într-o lume hipermediatizată care suferă de complexul salvatorului. Cine îi salvează însă pe jurnalişti?
„O presă cinică, mercenară şi demagogică va produce, în timp, cetăţeni de aceeaşi speţă, la fel de joasă” declara Joseph Pulitzer, fondatorul celebrului premiu omonim, acum mai bine de 100 de ani. Parafrazând, ne putem întreba cine produce această presă cinică, mercenară şi demagogică, care produce la rândul ei cetăţeni de aceeaşi speţă? Care este declanşatorul acestui joc de domino cu sfârşit previzibil? Cauzele structurale sunt complexe şi imposibil de luat în calcul fără distorsionări majore, dar ceea ce se remarcă este un climat al deziluzionării, al lipsei de repere şi de motivaţie care predomină, în special în presa românească. Recompensarea excelenţei nu ţine de orgoliu, ci de o stare de normalitate în care a avea la ce să speri e chiar mai valoros decât a realiza efectiv ce ai sperat.
Cel mai prestigios premiu pentru jurnalism, premiul Pulitzer, este considerat în domeniul său echivalentul premiul Nobel sau a premiului Oscar; însă, ceea ce omit astfel de descrieri, este importanţa sa ca factor de schimbare: avem nevoie de un astfel de reper nu atât pentru a premia realizări, cât pentru a încuraja jurnaliştii să privească orice articol pe care îl scriu ca pe un potenţial câştigător de Pulitzer şi să muncească pe măsura dorinţei de a-l câştiga.
Acordat anual începând din 1917, premiul Pulitzer însumează în prezent 21 de categorii împărţite în trei mari secţiuni: jurnalism (Journalism), literatură şi dramaturgie (Letters and Drama) şi muzică (Music), ocazional oferindu-se un premiu special (Special Citations and Awards) pentru merite deosebite. Competiţia a luat naştere ca urmare a dorinţei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei şcoli de jurnalism şi de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donând prin testament Universităţii Columbia bani pentru a înfiinţa premiul ce îi va purta numele; în testamentul său, Pulitzer prevedea patru premii pentru jurnalism, patru premii pentru literatură şi dramaturgie, un premiu pentru educaţie şi patru burse destinate mobilităţii academice. De-a lungul timpului categoriile stabilite pentru aceste domenii se vor modifica, adăugându-se treptat categorii noi, în 2008 fiind acceptate pentru prima dată articole publicate exclusiv online şi membrii juriului recunoscând astfel vizibilitatea tot mai accentuată şi importanţa platformelor virtuale de ştiri. Cu o tradiţie de aproape un secol, premiul Pulitzer răsplăteşte atât creativitatea, cât şi spiritul critic – abilităţi esenţiale pentru un jurnalist care doreşte să îşi pună talentul şi intuiţia în slujba societăţii. Nu este astfel de mirare faptul că cea mai râvnită distincţie o constituie premiul pentru categoria Public Service care constă într-o medalie de aur creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French. Supranumită „aurul lui Pulitzer”, medalia, menţionată chiar de către Pulitzer în testamentul său, este oferită astăzi publicaţiilor print sau online care fac dovada unui angajament excepţional faţă de binele public, folosindu-şi toate resursele disponibile pentru gestionarea unei crize sau pentru demascarea unor încălcări grave ale legii.
Se vorbeşte mult despre criza jurnalismului, din România şi de pretutindeni, criză definită ca o lipsă de responsabilitate a presei faţă de cititori – însă ceea ce nu se discută aproape niciodată este lipsa motivaţiei şi măsura în care buna credinţă poate fi uneori mai importantă decât obiectivitatea. Ce motivează un jurnalist, în afara considerentelor economice, oricum potrivnice, să îşi ia în serios meseria? Cum putem avea aşteptări fără recompense şi responsabilitate fără repere simbolice? Metafora democraţiei tinere, sau de-a dreptul infantile, invocată uneori ca scuză, alteori ca reproş cu privire la tot ce merge greşit în România, ascunde totuşi o fărâmă de speranţă sub muntele de adevăr. Dacă avem ceva de învăţat de la copii este uşurinţa de a imagina improbabilul, pentru ei idealismul ţine mai degrabă de normalitate decât de patologie. Pe la 4-5 ani vrei să fii astronaut, pilot de curse sau personaj de desene animate şi nu te-ai mulţumi cu nimic mai prejos. Apoi, vine vremea când nu mai este de ajuns să vrei şi trebuie să începi să dovedeşti. E momentul în care descoperi banalitatea, sacrificiul şi noţiunea de timp pentru că nu degeaba te naşti hotărât şi sfârşeşti confuz. Însă, între aceste două momente există o perioadă în care a vrea şi a putea coincid pentru că un copil vrea şi poate orice, iar oricine consideră contrariul, ar trebui să încerce să îi spună unui copil „nu poţi” sau „nu ai voie”.
Valorificăm mai mult realizările decât potenţialul şi ne trezim demotivaţi atunci când lucrurile nu ies cum am vrea, nu avem răbdare să creştem excelenţa pentru că nu avem idealuri care să ne alimenteze speranţa. Importanţa unui premiu precum Pulitzer constă nu doar în recunoaşterea meritelor deosebite, ci şi în regularitatea gestului de a căuta şi a premia talentul în diversele sale forme. Lunga tradiţie a premiului Pulitzer demonstrează importanţa unui reper în menţinerea stării de echilibru a unei ţări în care părţile componente lucrează împreună pentru un bine comun. Excelenţa trebuie premiată nu ca excepţie, ci ca un element necesar pentru restul de 99% din jurnalişti care aspiră ca munca lor să fie recunoscută cândva, într-o lume în care e ok să ai aspiraţii aparent nerealiste. La urma urmei, nici radioul n-a fost reparat într-o zi…
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.
articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF
Dacă Joseph Pulitzer, creatorul celui mai prestigios premiu acordat jurnaliştilor şi scriitorilor americani, ar fi un supererou, probabil ar îmbina spiritul justiţiar al jurnalismului de impact cu inventivitatea şi tenacitatea unui vizionar. Născut în Ungaria dintr-o familie de emigranţi, Joseph Pulitzer emigrează la rândul său în America unde, departe de a se mulţumi să trăiască visul american, devine el însuşi un simbol al acestui vis materializat în misiunea asumată pe parcursul întregii sale vieţi de a schimba lumea prin cuvinte. Joseph Pulitzer nu a fost omul care să ezite în faţa necunoscutului, lungul şir de inovaţii începând cu primul supliment color tipărit împreună cu ziarul său New York World şi terminând cu însuşi premiul care a revoluţionat jurnalismul american demonstrând frecvenţa cu care această „prima dată” apare asociată numelui său. Însă, dincolo de orice realizare cuantificabilă în termeni de tiraj (după ce a achiziţionat New York World acesta a devenit cel mai citit ziar din ţară) sau promovare (pentru a spori popularitatea ziarului, Pulitzer a convins-o pe jurnalista Nellie Bly să zboare cu balonul în jurul lumii în 72 de zile, doborând recordul mondial) moştenirea lui Pulitzer se regăseşte în politica sa editorială bazată pe reportaje de interes uman şi în importanţa acordată jurnalismului de investigaţie ca factor de schimbare socială.
“Mi-am petrecut întreaga viaţă în slujba jurnalismului, pe care îl consider una dintre cele mai nobile şi importante profesii. Responsabilitatea noastră, a tuturor jurnaliştilor, este extrem de mare, pentru că oamenii citesc si ne cred”.
Crezul lui Pulitzer în puterea cuvintelor de a demasca nedreptatea, dar şi de a mobiliza oamenii prin schimbarea percepţiei asupra unor probleme de interes public constituie un fir călăuzitor pentru a înţelege atât o serie de evenimente cruciale din viaţa sa, cât şi modul în care experienţe profund personale îşi descoperă, privite din unghiul potrivit, miza mult mai amplă. Păcălit cu promisiunea unui loc de muncă la o plantaţie de zahăr din Louisiana, Joseph Pulitzer scrie cu această ocazie primul articol din viaţa sa despre frauda căreia i-a căzut victimă publicat de Westliche Post. Ani mai târziu, Pulitzer nu se dezice de interesul acordat celor defavorizaţi, trăgând un semnal de alarmă prin articole precum „Lines of little hearses” sau „How babies are baked” cu privire la condiţiile insalubre în care trăiau mulţi emigranţi, condiţii care au condus în 1883, după un val de caniculă, la moartea a numeroşi copii cauzată de lipsa ventilării locuinţelor. Articolele au generat un interes sporit privind problemele emigranţilor şi au determinat autorităţile să ia atitudine pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai. În 1909, ziarul lui Pulitzer dezvăluie corupţia din spatele regimului lui Theodor Roosevelt implicat într-o afacere ilegală cu o firmă franceză responsabilă de construcţia Canalului Panama. Dat în judecată pentru defăimare, Pulitzer câştigă, victoria sa etuziasmând publicul american, cu atât mai mult cu cât Roosevelt primise cu trei ani înainte de scandal Premiul Nobel pentru Pace.
Spre finalul vieţii sale, Pulitzer plănuieşte să adauge prima şcoală de jurnalism listei sale de idei revoluţionare care numără alături de primul ziar de largă circulaţie şi primele ilustraţii color, primele suplimente şi pagini tematice. Deşi nu a trăit să îşi vadă visul împlinit de a ridica jurnalismul la rangul unei discipline academice, Pulitzer donează prin testament 2 milioane de dolari Universităţii din Columbia care va inaugura la un an după moartea sa Şcoala de Jurnalism din Columbia, exemplu urmat apoi de Universitatea din Missouri. Începând cu 1917, Universitatea din Columbia acordă an de an premiul Pulitzer devenit nu doar o emblemă a excelenţei profesionale, ci un simbol al modului în care cuvintele prind viaţă pentru a schimba la rândul lor vieţi.
Reţeta succesului lui Joseph Pulitzer? Curajul celui care spune lucrurilor pe nume, perseverenţa omului care a străbătut Atlanticul pentru a-şi vedea visul cu ochii într-o vreme în care drumul cu vaporul dura cât o călătorie spre lună şi norocul unui om care a fost dat în judecată de Roosevelt şi a câştigat. Dacă adăugăm la acest mix un acut simţ al responsabilităţii faţă de cei din jur şi convingerea că fiecare om ascunde o poveste pe care numai jurnalismul de calitate o poate dezvălui, combinaţia nu poate fi decât una câştigătoare, o lecţie de pus în practică de toţi cei care cred în puterea cuvântului potrivit de a trezi supereroul din fiecare.
În toamnă începem a treia ediție a Premiilor Superscrieri, non-ficțiuni care schimbă lumea. Vrem ca în câțiva ani această competiție să capete în România importanța pe care o au Premiile Pulitzer în America.
realizat de Saiona Stoian, ideas sailor
Prietenă devotată a proiectelor creativo-practice şi a Fundaţiei Friends For Friends (aici puteţi citi câteva dintre articolele ei), Andreea Vrabie s-a întors în ţară, după 3 ani petrecuţi în Marea Britanie, pentru a pune la lucru toate ideile îndrăzneţe pe care le colecţionează cu pasiunea pe care alţii o dedică fluturilor exotici sau timbrelor din ţări cu nume greu de pronunţat. După terminarea masterului „Creative and Cultural Industries” din cadrul London Metropolitan University, Andreea a colaborat cu WIRED UK şi a lucrat pentru Brainjuicer, agenţie neconvenţională de market research. În prezent, a lansat platforma Ideas Lab, un proiect editorial ce explorează cele mai recente tendinţe globale aflate la intersecţia dintre design, tehnologie, artă şi ştiinţă. Platforma funcţionează atât ca sursă de inspiraţie pentru publicul larg, cât şi ca laborator de consultanţă pentru companiile şi organizaţiile care caută soluţii inovatoare pentru problemele cu care se confruntă.
Reinventarea nu depinde atât de mult de o determinantă spațială, cât de una psihologică, de un mod de gândire, felul în care percepi lucrurile. Bineînțeles, confruntarea necunoscutului te ajută să te descoperi, dar până la un anumit punct. În rest, totul depinde de reflecție și introspecție, de întrebările pe care ți le pui în permanență.
Am plecat din țară cu promisiunea că mă voi întoarce și voi încerca să schimb ceva. Cred că a fi responsabil nu înseamnă doar să-ți asumi consecințele acțiunilor tale, ci și consecințele inacțiunilor. În alte cuvinte, nu am niciun drept să mă plâng de felul în care funcționează lucrurile în România cât timp nu încerc că fac ceva. Însă, inițierea unui proiect în România nu este cu mult diferită de cea din altă țară, incertitudine și posibilitatea unui eșec există oriunde. Important este să înveți din greșeli. Cred că aici s-ar încadra ideea de reinventare, prin modul în care asimilezi experiențele pozitive și negative.
Contextul – socio-economic, cultural, tehnologic – se modifică într-un ritm ce nu mai permite previziuni și elaborarea unor planuri bine puse la punct. Atât companiile, cât și oamenii trebuie să se adapteze pe parcurs, să-și dezvolte o elasticitate în gândire și în abordarea a problemelor. Nu aș merge atât de departe încât să afirm că este necesară o reinventare permanentă, fiecare om sau companie având nevoie de un miez identitar. Mai degrabă este necesară adoptarea unui proces științific ce are la bază observația și experimentul. Observarea continuă a contextului și punerea în aplicare a ideilor noi. Ceea ce ne caracterizează, din păcate, este frica de eșec. Dar și eșecul este o experiență ca oricare alta. Se pot trage multe concluzii benefice dintr-o astfel de experiență.
România este un teren virgin pentru experimentare, ”bunele practici” nu au o istorie generațională. Iar această deschidere este, evident, favorabilă inovației. Țările dezvoltate suferă de o supra-analiză a problemelor. Însă, de ce să înlocuiești o piesă, dacă ea poate fi reparată, poate nu cu ajutorul unei benzi adezive, ci a unui adeziv inteligent. Uneori, cele mai bune soluții sunt și cele mai simple.
Trend-ul este mai mult decât o simplă idee creativă, el apare ca răspuns la mai multe evenimente care au loc într-o societate, sau la nivel global. Îmi place să ofer drept exemplu collaborative consumption (shared economy, peer-to-peer economy) pentru că este un trend ce poate fi observat în numeroase arii de activitate, de la închirierea mașinilor personale, până la împrumutul uneltelor între vecini. Însă, acest trend a apărut în urma unui mix de factori: criza financiară, conștientizarea publicului în privința efectelor negative pe care consumul excesiv le are asupra planetei, creșterea încrederii în schimburile dintre străini prin intermediul platformelor online ș.a.m.d. Trendurile apar pe fondul interconexiunii mai multor factori și, pentru a (re)acționa eficient la nivel local, este important să înțelegem aceste condiții-cheie.
Comunicarea nonverbală joacă un rol foarte important în procesul de transmitere a ideilor. Modulația vocii, gesticulația ce însoțește vorbirea, sau un zâmbet, contribuie enorm la crearea unei conexiuni între două sau mai multe persoane. Iar aceste elemente nu pot fi înlocuite, indiferent cât de multe semne de exclamare sau emoticoane folosim în scris. Cred în puterea platformelor social media de a transmite informații, însă nu cred că sunt de ajuns pentru a și conduce la punerea în aplicare a ideilor. Majoritatea proiectelor care au pornit în online au necesitat și întâlnirea părților implicate în offline.
Prin Creative Mornings noi (The LOOT și cu mine) încercăm să aducem în același loc oameni creativi din domenii foarte diferite, încuranjându-i să schimbe idei și să colaboreze. În același timp, Creative Mornings este o serie de întâlniri dedicată atât profesioniștilor, cât și studenților, sau publicului larg. Invitând creativi independenți de succes să vorbească despre procesul lor de creație și traiectoria profesională, noi ne propunem să stimulăm interesul oamenilor pentru industriile creative, astfel încât să nu mai fie ultimele luate în considerare atunci când cineva optează pentru o carieră.
Procesul de documentare poate să dureze de la câteva ore în fiecare dimineață, până la câteva zile, în funcție de experiența fiecărui colaborator. Am norocul de a lucra alături de oameni pasionați de inovație și ultimele tehnologii, cu un sistem de referințe complex și solid. Deci, în momentul în care le-am propus să colaborăm, m-am bazat pe capacitatea lor de a înțelege, corela și prezenta subiectele, astfel încât să fie relevante și atractive pentru cititori. La început articolele erau propuse de mine, însă, în ultimul timp, colaboratorii și-au asumat și responsabilitatea pitching-ului. Acest fapt nu poate decât să mă bucure pentru că reflectă o curiozitate susținută, unul dintre scopurile Ideas Lab fiind provocarea și întreținerea curiozității.
Specializarea a apărut în momentul industrializării, accentul punându-se pe eficiență și omogenitate, nu pe creativitate. În procesul creativ, fragmentarea disciplinară restrânge accesul la date și, în consecință, la soluții. Este necesară o înțelegere mai cuprinzătoare a unui proiect prin valorificarea atât a talentelor și competențelor deja existente într-o organizație, cât și a celor externe printr-un sistem de colaborări situaționale. Creierul uman creează legături neașteptate între diferite bucăți de informație, însă, pentru a ajunge la acel moment ”aha!”, trebuie să-i oferi cât mai multe date.
Personal, încerc să nu rămân niciodată prea mult ancorată într-o idee. Caut surse de inspirație cât mai diverse și, în același timp, îmi imaginez și o aplicație pentru ele în societatea românească. Cele care au potențial știu că nu-mi vor da pace și voi încerca să gasesc și oamenii cu care să le pun în practică.
La fel, Ideas Lab nu oferă un produs/serviciu fix. Așa cum conținutul editorial se modifică în timp, și ideile pe care le propunem clienților sunt în permanență recontextualizate și adaptate.
Mi-ar plăcea ca fiecare cititor să se gândescă la o problemă de care s-a lovit în repetate rânduri și să-și pună cât mai multe întrebări, până ajunge la momentul incipient al unei nevoi, ca și când nevoia nu a fost satisfăcută niciodată. După care, să caute oameni preocupați de aceeași temă, fie printre prieteni, fie în online și, împreună, să documenteze problema din cât mai multe puncte de vedere – antropologic, tehnologic, artistic, economic. Apoi, plecând de la tendințe și posibilitățile prezentului, să regândească o soluție. În fond, până și roata a fost reinventată.
UPDATE Găsiți pozele de la eveniment aici.
Miercuri, 24 iulie, noi și prietenii de la Decât o Revistă va invităm la următorul Seminar DoR.
Invitatul acestei seri este Cristian Lupșa, editorul Decât o Revistă, care va vorbi despre câteva unelte esențiale – planificare, focus, structură – pentru a construi povești de jurnalism narativ de impact.
Ora de intrare: 19:00 // Ora de începere: 19:30
Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.
Ne bucurăm tare mult să îl mai prindem pe Cristian la o seară de povești în Mansarda FFFF – cel mai probabil ultima pe anul acesta. Poate nu știați, dar a primit o bursă de studiu din partea Nieman Foundation for Journalism de la Universitatea Harvard. Așa că, următoarele 10 luni (august 2013 – mai 2014) le va petrece la Fundația Nieman, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl pot avea asupra publicului și asupra societății în ansamblu. Mai multe detalii găsiți aici.
Seminariile DoR, începute în 2012 de FFFF & Decât o Revistă, sunt o serie de discuţii lunare despre meşteşugul poveştilor.
O extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ The Power of Storytelling, Seminariile DoR sunt dedicate oricui vrea să înveţe să folosească unelte noi şi să afle care sunt mecanismele poveştilor în varii medii. Fiecare ediţie are un invitat care îşi explică meşteşugul şi apoi e descusut de participanţi.
Printre invitații de până acum: fotograful Alex Gâlmeanu, regizorul Marian Crișan, Cristian Paul, expert în branding, scriitorul Philip O’Ceallaigh, muzicianul Doru Trăscău.
* Povești pentru suflet, ceai pentru trup. Seminariile DoR sunt aromate cu ceaiuri Tea Forté.
foto: AlexSerban.ro
O invitație care ne place, mai ales că începe cu un exemplu din cartea Outliers, a lui Malcolm Gladwell: Sunt necesare 10.000 de ore de practică pentru a excela într-un domeniu. Iar afacerile nu fac excepție.
Fundația Romanian Business Leaders a demarat un proces de mentorat la nivel național dedicat antreprenorilor aflați la început. Proiectul 101 companii de la stres la succes își propune să-i ajute pe cei care au început o afacere să treacă din zona de stagnare în cea de prosperitate.
Dacă ești antreprenor, ai o afacere profitabilă cu minim 3 angajați și o cifră anuală de afaceri de peste 100.000 de euro, ești invitat să te înscrii în program. Ai șansa să înveți de la unul dintre cei 33 de Antrenori de Business care se implică voluntar și sunt dispuși să îți ofere ghidaj și să împărtășească cu ține din experiența lor.
Cum funcționează:
Toate detaliile despre program te așteaptă pe site-ul RBL și pe pagina de Facebook. Mai ai puțin timp să te înscrii, așa că nu mai sta pe gânduri și du-ți afacerea la nivelul următor. Noi îți dorim succes!
Pentru că sunt ferm convinşi că fiecare sac plin cu probleme îşi are petecul creativ, prietenii noştri de la CROS (Centrul de Resurse pentru Organizaţii Studenţeşti) organizează pentru ONG-iştii harnici şi curioşi D`inno Lab, laborator de soluţii creative la problemele comunităţii adresat sectorului non-guvernamental din România.
Pe lângă oportunitatea de a testa noi metode de rezolvare a problemelor prin intermediul unor soluţii deştepte de tipul Design Thinking, imprimare 3D şi platforme de interactivitate, laboratorul oferă şansa ONG-urilor să analizeze şi să discute soluţiile propuse cu experţi din domeniul tehnologiei, comunicării şi diverşi membrii ai societăţii civile.
Proiectul este structurat în 4 ateliere care urmăresc probleme publice recurente din aria ecologiei urbane, educaţiei, susţinerii persoanelor cu handicap sau a problemelor cu care se confruntă pietonii şi bicicliştii în traficul din capitală.
Ideea e că, dacă faci parte dintr-un ONG, îţi plac provocările şi crezi că o soluţie nu vine niciodată singură, ai ocazia să te înscrii până pe 10 iulie la primul din cele 4 ateliere: Discovery.
Nouă ne place tare mult miza acestui proiect: finalitatea atelierelor o constituie realizarea unor prototipuri tehnologice care să constituie soluții creative la problemele cu care se confruntă tinerii din România, la nivelul vieții în comunitate – ca de exemplu.
Proiect realizat în parteneriat cu SUB25 și Modulab, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanţat de Trust for Civil Society în Central and Eastern Europe, administrat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.
Mai multe detalii despre proiect și formularul de înscriere sunt disponibile pe pagina de Facebook a proiectului.
