text de Diana Bercu, navigator de sinapse
”Pe vremea mea, noi ieșeam pe străzi și chiar desenam. Puneam gluga în cap, spray-urile în ghiozdan și ne apucam să căutăm pereți feriți, tot timpul gata să fugim de copoi. Nu ca acuma…” Probabil asta ar spune Vic 156 – poștașul din New York căruia îi sunt atribuite primele tag-uri moderne – văzând amploarea pe care o iau mijloacele alternative de a desena pereții din ziua de azi, precum digital graffiti-ul. Ce m-a făcut să mă gândesc la instrumentele folosite astăzi în graffiti și la motivațiile oamenilor care îl practică, sunt două filmulețe.
Primul filmuleț este acesta. Oamenilor le este oferită o suprafață plină cu led-uri ce se aprind la contactul cu apa. Înarmați cu pistoale cu apă, oamenii sunt invitați să deseneze și să scrie pe perete – un instrument ce poate fi utilizat și de artiștii pasionați de graffiti.
http://vimeo.com/47095462
Celălalt filmuleț prezintă un alt instrument pentru graffiti alternativ. Este un dispozitiv ce detectează mișcările ochiului, un ”eye tracker”, și le transpune în imagini. Dispozitivul este conceput în special pentru artiștii paralizați, care nu își pot folosi brațele și picioarele și astfel își pot exersa înclinațiile artistice.
http://vimeo.com/6376466
Desigur, acestea sunt doar câteva instrumente alternative pentru graffiti. Probabil varietatea lor este mult mai mare. Dar aceste două alternative m-au făcut să mă întreb imediat care ar fi motivațiile pe care le au cei care au făcut și încă mai fac mâzgălituri și desene pe pereți. Credeam că graffiti-ul e palpitant pentru că e interzis, pentru că e mișto să scrii ceva pe un perete public și să îi auzi pe cei mai în vârstă vorbind despre ”golanul care a desenat pe clădirea de lângă Patria” fără să știe că golanul ești chiar tu. Credeam și așa am ajuns la Vic 156 și am făcut o scurtă călătorie în istoria graffiti-ului.
Graffiti-ul, dacă folosim termenul pentru a defini orice inscripție sau desen de pe un perete, a luat naștere acum foarte mult timp – atât de mult timp, încât nu mai este nimeni care să ne povestească dacă poliția Egiptului Antic te amenda pentru că mâzgăleai pe piramide. Probabil că nu era cazul, pentru că egiptenii desenau pe pereți din cu totul alte motive – cel mai adesea spuneau povești despre cei vii, despre cei morți, despre zeii lor și cum ar trebui respectați.
Dacă egiptenii spuneau povești, graffiti-ul modern început de Vic 156 servea cu totul alt scop. Acesta era un curier care își propusese să meargă cu toate trenurile din New York. Ca să se asigure că nu ratează niciunul, își scria numele (Vic) și numărul de curier (156) pe toate vagoanele în care călătorea. Mai apoi, graffiti-ul era folosit de membrii diferitelor găști pentru a-și marca teritoriul.
Se știe că graffiti-ul îi atrage pe cei care îl practică, în primul rând, prin faptul că reprezintă ceva interzis. La asta se adaugă, bineînțeles, libertatea de exprimare și faptul că mesajul tău va ajunge la cât mai multe persoane, care, vor nu vor, îl vor citi și posibil reține. Valoarea sa estetică este însă îndoielnică în multe cazuri.
Când timpul și spațiul o permit, micile mâzgălituri se transformă în ”bomb-uri” frumos colorate, ce împodobesc zidurile gri din orașe sau metrourile. Sau, și mai bine, în adevărate fresce, opere de artă ce se vând pentru milioane de dolari. Și așa ia naștere street art-ul, upgrade-ul tag-urilor simple dar cu mesaj puternic, formă de artă admirată de mulți, folosită de brand-uri în comunicarea lor, râvnită de colecționari, expusă în muzee precum Tate Modern din Londra.
Dar din moment ce există totuși moduri de a face graffiti-ul acceptat în societate, care mai este farmecul său? De ce mai este practicat dacă devine legal, ba chiar căutat? Astăzi, deși este în continuare un mod de manifestare și de liberă exprimare, fenomenul are alte dimensiuni decât avea la început. Dacă înainte era strict o formă de protest împotriva sistemului și o modalitate de exprimare a părerii către un număr cât mai mare de oameni, azi nu mai este cazul. Dacă vrem să spunem ceva care să ajungă la cât mai mulți oameni, scriem pe wall-ul de Facebook sau ne facem un blog. ”Jos cu președintele!”, ”Să dărâmăm bisericile”, ”Vrem monarhie!” sunt mesaje pe care democrația în care trăim nu are altă opțiune decât să le accepte.
Graffiti-ul arată mai degrabă apartenența la o anumită subcultură, care are un stil de viață asociat. Dacă iubești arta contemporană, cel mai probabil iubești și street art-ul, îi apreciezi originalitatea și îi admiri expresivitatea. Egalul dintre arta de stradă și vandalism mai este pus doar de polițiști, gardieni, bodyguarzi. Însă ce mi se pare cu adevărat de apreciat la modul în care graffiti-ul a evoluat și s-a transformat în artă este felul în care concentrează și utilizează creativitatea oamenilor. Este un gen de artă accesibil, ce le vorbește oamenilor despre problemele cu care se confruntă de zi cu zi și despre aspirațiile lor, creând o lume a personajelor inedite. De aceea a ajuns să fie considerat artă: pentru că piesele cu adevărat bune îmbină esteticul cu mesajele puternice.
Iar dacă Vic 156 ar răbufni nemulțumit astăzi văzând metoda digital graffiti-ului ar fi pentru că își prinde urechile în soft și nu reușește să folosească interfața, mai degrabă decât pentru că un graffiti virtual, care poate fi șters într-o secundă, nu mai deservește scopul pe care îl deservea în New York-ul tinereții sale sau în Philadelphia anilor `80.
