Masterclass: noua relație dintre jurnalism și public


Data publicării: 29/11/2017

text: Anca Chimoiu 

Masterclassul Superscrieri a avut o ediție specială pe 18 noiembrie, în cadrul mini-congresului de jurnalism Zilele Superscrieri. În sala prietenoasă și încăpătoare a Teatrului Apollo 111, mult mai generoasă ca spațiu decât micuța sufragerie a Fundației, Luiza Vasiliu – reprezentant Casa Jurnalistului, Victor Ilie – Rise Project, Cristian Lupșa – DoR & the Power of Storytelling și Ioana Avădani, de la Centrul pentru Jurnalism Independent, au susținut un adevărat tur de forță despre rolul jurnalistului azi, relația cu publicul și cum construiești comunități care să reziste în timp. Cei patru au răspuns timp de o oră și jumătate întrebărilor deloc comode ale lui Vlad Tăușance, moderatorul discuției, dar și celor venite din public.

Prima întrebare a adus în discuție unul dintre aspectele care diferențiază jurnalismul independent de cel mainstream și care este în perpetuă schimbare – și anume relația cu publicul. Spre deosebire de presa mainstream, unde vorbim de un public țintă bine definit demografic, tocmai pentru a gândi cât mai bine mesajul către interesele (uneori foarte palpabile) ale unei categorii sociale, în jurnalismul independent relația cu publicul este una cu dublu sens. De cele mai multe ori publicul este susținător direct, prin donații recurente sau singulare, al actului de jurnalism. Altfel spus, publicul e într-un fel stăpânul, patronul, într-o măsură mult mai mare decât în situația unei publicații de jurnalism „clasic” – în măsura în care existența unei redacții poate depinde de multe ori de valoarea donațiilor.

Cine e publicul jurnalismului independent? 

„Presa independentă din România are fani, super-fani, militanți, activiști, donatori, votanți etc.”, a punctat Vlad Tăușance încă de la începutul discuției. În această situație, cum s-a stabilit relația cu publicul și ce presupune aceasta?

Pentru Cristian Lupșa, definirea publicului țintă a fost o provocare asumată prin lipsă încă de la începuturile DoR, în 2009, când piața presei independente din România aproape că nu exista. Mai exact, fondatorul Decât o Revistă și-a propus ca în revistă să existe povești bine spuse, cu un conținut relevant pentru oricine:

„Noi, când am făcut DoR, am zis că e singurul lucru pe care nu vrem să-l definim – pentru că fusese atât de frustrantă discuția din trusturi, încât am zis n-avem un public-țintă – ceea ce a făcut toți prietenii care lucrau în corporații sau încercau să facă niște afaceri să râdă de noi, spunând că n-ai cum să începi nimic fără să știi pentru cine-l faci. Dar noi am zis că era atât de apăsătoare acea falsă definiție a publicului încât am zis că preferăm să n-o definim și ce-o fi o fi.”

Cuvintele-cheie în relația cu publicul au fost de la început grijă și atenție, pentru că ceea ce i-a interesat pe fondatorii DoR a fost să păstreze o relație cât mai caldă și mai umană cu cititorii, cărora le răspund la e-mail-uri, le trimit cărți poștale scrise de mână și cu care au o comunicare constantă și foarte vie. Iar asta a fost posibil pentru că revista a prins primii anii de Facebook în România și un tip de comunicare directă cu publicul, cu feedback imediat, pe care nimeni nu îl mai experimentase până la ei, cel puțin nu în țara noastră. Interesant este că între timp au reușit și (aproape) imposibilul, adică păstrarea unui „range ideal de la 18 ani până spre pensionari”, ceea ce bucură redacția dar face foarte complicată relația cu advertiserii. E de menționat totuși că, în ciuda acestui public nedefinibil demografic, DoR este singura dintre cele trei publicații independente reprezentate pe scenă care vinde spațiu media și încheie contracte de publicitate.

Un model de presă nou 

Pentru Ioana Avădani este clar că relația presei de orice fel cu publicul s-a schimbat în mod radical din anii 1990 încoace:

„S-ar putea ca presa, așa cum am știut-o noi, deși o mare parte dintre noi trăim încă cu modelul de presă de la începutul anilor 90, cu multe ziare, cu multe vorbe în ziare, cu mai multe vorbe decât imagini, cu televiziunile care ne informează despre tot ce mișcă, râul, ramul, deci acest model de presă s-ar putea să fi pierit și nu numai în România, ci cam peste tot în lume dă semne de oboseală, din rațiuni multiple care țin și de modelul de business și care țin și în primul rând de schimbarea societății.
Oamenii sunt alții. Noi nu mai trăim acum așa cum trăiam în anii 90, nici unuia dintre noi nu ne mai dă prin cap să se grăbească acasă pentru că la orele 20 începe jurnalul și dacă n-ai prins jurnalul nu mai ai ce să vorbești cu colegii a doua zi. Uităm de acest model. Deci presa de genul acesta s-ar putea să fi murit. Ceea ce sper din tot sufletul că n-a murit este jurnalismul și avem câteva exemple foarte bune chiar pe scenă că jurnalismul continuă să trăiască și este bine-mersi și înfloritor, și el se schimbă. Iar public va exista întotdeauna. Ca specie, noi ne hrănim cu povești. /…/ Cred că marea miză este cum ajungi la acest public, deși, din ceea ce spunea Cristi, suntem departe deja de ceea ce înțelege industria de publicitate prin public, cum ajungi la acești oameni și în ce formă le livrezi aceste povești – și asta se schimbă.”

Casa Jurnalistului, una dintre redacțiile foarte tinere căreia îi datorăm investigații precum cazul Burnei sau proiecte precum „Acasă”, are, la fel ca și DoR, o relație foarte vie cu publicul. Mediul online favorizează transmiterea instantă a feedback-lui, a reacțiilor (care nu sunt întotdeauna laudative), ceea ce creează și anumite așteptări. Asta este extrem de important pentru că mulți dintre cititori devin surse și chiar ancheta Burnei a pornit de la un părinte care a contactat redacția. Partea mai dificilă a acestei relații directe este că uneori sursele doresc ca poveștile lor să devină cât mai repede subiect de anchetă jurnalistică, ceea ce este practic imposibil, pentru că, pe de o parte vorbim de o redacție restrânsă, iar pe de alta subiectele sunt triate din perspectiva impactului și a importanței publice.

Interdependența independent/mainstream

Vorbind de alegerea subiectelor și impact, Luiza Vasiliu a menționat și o altă relație interesantă, cea dintre jurnaliștii independenți și cei din presa tradițională:

”Noi suntem aici, în presa independentă, avem publicul nostru și așa mai departe, dar salturile spre publicul mare le facem întotdeauna atunci când suntem preluați de presa mainstream. Nu-i suportăm, ca să zic așa, ne distanțăm, ne criticăm reciproc, dar e și aici o relație de interdependență, pentru că și lor le convine că noi avem timp de multe ori să explorăm subiecte pentru care ei nu au timp sau nu-i lasă șefii. Suntem într-un moment important și cuvântul cel mai important e schimbare, cel pe care l-a spus Ioana, se schimbă modelele, se schimbă felul de a face presă.”

Cititorii susținători

Înainte de a trece microfonul lui Victor Ilie, de la RISE Project, Vlad Tăușance a setat deja diferența dintre publicul RISE și cel al celorlalte redacții: relațiile nu sunt atât personale, cât mai degrabă pasionale. Când a venit ANAF-ul în control inopinat la redacția RISE, donațiile lor au crescut pentru că publicul lor a reacționat imediat, ca să-i protejeze, și anti-sistem. Pentru că domeniul predilect al jurnaliștilor RISE îl reprezintă marii corupți și afacerile lor ilegale (fără cele 10 investigații semnate de ei, probabil că Liviu Dragnea nu ar fi avut astăzi trei dosare la DNA), mulți cititori le semnalează adesea cazuri pe care și le doresc rezolvate cât mai repede. Deși unele surse au apărut dintre cititorii RISE, reversul este că poate apărea de multe ori dezamăgirea publicului, care nu înțelege întotdeauna că o redacție de nișă nu poate suplini nici lipsa presei locale și nici lipsa unor politici publice adecvate sau implicarea instituțiilor.

„Cumva, publicul nostru e toată țara, pentru că de fapt toată țara are o nevoie puternică de informație care nu se mai găsește în presa mainstream decât în mici crâmpeie, în termeni de investigație, pe Hotnews, în România Liberă, prin Adevărul mai apar chestii, dar nu constant, pentru că patronii de presă sunt în continuare opresori la capitolul ăsta. Și, într-adevăr, când a venit fiscul au crescut donațiile. /…/ Ce e foarte amuzant e că în extrasul nostru de cont la RISE, după ce a venit Fiscul, la obiectul tranzacției apăreau foarte multe lucruri: pentru domnii de la Fisc, 5-10 euro, ceva pentru băieții. Ce e și mai amuzant e că și ei au văzut ulterior extrasele de cont. De asta și cred cumva că publicul nostru e nemăsurat, în termeni de România, pentru că oamenilor le lipsește informația brută și neangajată și investigația onestă, nepartizană”, a spus Victor Ilie.

Limitele jobului: jurnalism vs. activism 

Publicul are mari așteptări de la jurnaliștii buni. Între așteptările astea, realitatea unor redacții mici, care se înhamă la subiecte care necesită luni de documentare, se ridică în mod natural întrebarea: care e de fapt rolul jurnalistului azi, ce anume are el de făcut și ce nu?

De multe ori, jurnalistul independent e perceput ca un rezolvator al problemelor societății, ceea ce e nu doar disproporționat și utopic, ci și foarte departe de menirea jurnalismului. Ioana Avădani a subliniat că presa independentă preia în foarte multe situații chiar și rolul opoziției, rămas neacoperit de multă vreme pe scena politică românească. În plus, nu doar presa mainstream sau cea locală lipsesc sau sunt neacoperitoare, dar „lipsesc foarte multe structuri care ar putea să ajute oamenii să înțeleagă ce li se întâmplă, să își ceară drepturile” și astfel vin cu solicitări către redacții independente oameni care ar trebui să găsească pur și simplu niște informații pe internet – a completat Luiza Vasiliu.

Ar trebui jurnalistul să se limiteze la a scrie, la a relata, sau ar trebui să fie implicat în mod direct în ceea ce se întâmplă în jur? Aceasta a fost ultima întrebare pe care Vlad Tăușance le-a adresat-o invitaților înainte de a se trece la întrebări din public. Pentru Cristian Lupșa răspunsul e ferm: jurnalismul și activismul sunt două lucruri complet diferite. La fel și pentru Victor Ilie: RISE Project încearcă pe cât posibil să se țină cât mai departe de presiunile venite uneori din partea publicului de a rezolva direct și imediat o problemă sau alta. Lucrurile sunt mai nuanțate în cazul celor de la Casa Jurnalistului, care de multe ori contactează anumite ONG-uri pentru a prelua un caz sau altul, dar asta și pentru că subiectele lor sunt adesea cazuri sociale. Iar în situația singulară a proiectului „Acasă”, o parte dintre membrii redacției au ales să se implice direct, pentru că au simțit că simpla relatare a poveștii nu ar fi fost destul pentru a preîntâmpina destrămarea iminentă a familiei din Delta Văcărești – și au reușit astfel să îi țină pe toți împreună.

Faptul că jurnaliștii s-au implicat în rezolvarea unui caz social, care era mai degrabă de competența unui ONG decât a unei redacții, arată însă că nici sectorul organizațiilor non-profit nu este deloc este chiar omnipotent, dimpotrivă. Resursele din zona ONG sunt și mai slabe decât cele din zona presei, pentru că „acestea nu au nici măcar capacitatea de a vinde ceva” – a punctat Ioana Avădani. ONG-urile, ca și presa independentă, pot completa dar nu înlocui instituțiile statului.

„Cele care ar trebui să intervină și singurele pe care ar trebui să intervină sunt organele abilitate ale statului… ONG-urile, ca și presa, ar trebui să aducă un plus, să completeze ceea ce ar trebui să facă statul și nu poate sau nu are resurse sau nu se pricepe să facă. /…/ Văd valoare și am văzut cazuri în care funcționează foarte bine relația dintre presă și ONG. Foarte importantă e coagularea efortului societății. Până la urmă, punem mână de la mână noi ceștelalți și facem ceea ce statul pe care îl plătim să facă nu face. Și din acest punct de vedere îi dau dreptate domnului Dragnea: da, există un stat paralel. Noi suntem statul paralel, noi facem ceea ce nu face statul.” a fost concluzia Ioanei Avădani.

Poți urmări aici toată discuția:

***