Urmărește materialele susținute prin Bursele Bucureștiul Pregătit – Superscrieri, pe care le-am oferit împreună cu Fundația Comunitară București, cu susținerea Lidl România; realizate sub mentoratul Emiliei Șercan:
- De ce nu reușim să consolidăm Bucureștiul până la cutremur – de Vlad Odobescu și Ioana Cîrlig (Scena9)
- „E doar despre noroc.” Zeci de mii de bucureșteni nu se pot salva în cazul unui cutremur – de Ștefania Gheorghe, Adela Cioruță, Cristina Radu (Snoop)
- Serie podcast: Seism – de Andrei Popoviciu (Scena9)
Am vorbit cu jurnaliștii bursieri care au investigat cât de pregătit este Bucureștiul pentru cutremur, să vedem cum a fost pentru ei să documenteze subiectele și ce așteptări au după publicarea materialelor.
Cum a fost pentru tine să documentezi un subiect atât de dificil, în același timp în care, lucrând și umblând prin București, ești practic forțat să te „împaci” cu riscul seismic?
Vlad Odobescu: Procesul de documentare a fost unul foarte întortocheat. Plecasem de la ideea de a descrie viața unui bloc din București intrat în consolidare, însă pe măsură ce am adunat tot mai multe povești despre istoria consolidărilor și am adunat informații de la autorități, am decis că trebuie să răspundem unei întrebări esențiale: Cum am ajuns să consolidăm doar câteva zeci de blocuri de-a lungul a trei decenii și jumătate? Am discutat — între alții — cu oameni care s-au mutat acum 12-13 ani din casele lor cu promisiunea că peste 6 luni vor avea locuințe consolidate, însă nu s-au întors nici azi. Am aflat că, pentru mulți proprietari, lucrările care ar fi trebuit să le facă locuințele mai sigure ajung să fie procese traumatizante și am decis să spunem poveștile astea.
Cristina Radu: Am mai scris despre cutremure, despre pregătire în caz de dezastru, despre ce putem face noi și despre ce fac deja salvatorii, umani și patrupezi deopotrivă. Am fost în 2019 în Albania, după seism, și am stat în baza militară cu pompierii români care mi-au povestit cum au scos oameni și trupuri de sub dărâmături – cutremurul de-atunci nici nu a fost atât de mare, dar clădirile lor erau foarte prost construite și s-au prăbușit complet. Am știut, la fiecare articol, că nu scriu despre un scenariu cu „dacă”, ci despre ceva care o să se întâmple sigur în București, acest oraș în care trăiesc, cu străzi pe care merg zilnic, cu clădiri în care intru fără să mă mai gândesc la cum ies din ele.
De data asta a fost însă mai dificil pentru că am vorbit cu oameni care știu că într-un cutremur mare, șansele lor sunt mai mici – nu pentru că nu ar face ce trebuie, ci pentru că sistemul nu e construit și pentru ei. „Eu nu pot coborî scările”, „Eu nu aud alarma”, „Pe mine nu mă caută nimeni”, „Eu nu văd, toate reperele mele vor dispărea după cutremur” – genul ăsta de afirmații te cam lovesc. A fost un amestec de frustrare și rușine: frustrarea că soluțiile par simple, dar implementarea lor se lovește de ziduri birocratice și cinice, și rușinea că abia acum vorbim despre asta.
Și totuși, în final, mergem înainte: ne plimbăm pe Calea Victoriei, traversăm Centrul Vechi, intrăm în blocuri cu bulină, urcăm scări înguste, ne gândim de câteva ori dacă să stăm sau nu la un etaj superior (eu m-am mutat recent la etajul 10, ce să vezi) și, inevitabil, ajungem să ne împăcăm cu riscul, pentru că altfel nu am putea funcționa. Cred că împăcarea asta e și o formă de resemnare venită din neputință. Știm că riscul e acolo și alegem să nu ne uităm direct la el în fiecare zi, fiindcă there’s only so much we can do ca să ne protejăm.
Adela Cioruță: Nu pot spune că a fost „dificil” de documentat acest subiect, ci mai degrabă provocator. Am ajuns să învăț în profunzime despre o temă pe care, inițial, o ocoleam, tocmai din lipsă de informare: viața persoanelor cu dizabilități. Pe parcursul documentării am înțeles care sunt, de fapt, nevoile lor reale într-un București insuficient pregătit pentru un dezastru major, cum sunt priviți în societate și ce așteptări au de la cei din jur.
Locuiesc în București de când mă știu și am crescut cu ideea că riscul seismic face parte din viața de zi cu zi. Odată cu publicarea acestui material, am devenit însă mult mai atentă: mi-am pus mai multe întrebări, mi-am recalibrat raportarea la oraș și am început să privesc altfel, de exemplu, clădirile interbelice – să mă bucur de ele cât timp încă sunt aici, conștientă că, la un cutremur major, multe ar putea dispărea.
Am învățat că vulnerabilitatea nu înseamnă frică. Dimpotrivă, înseamnă curajul de a te expune zilnic într-un oraș care nu îți este prieten, ci mai degrabă un adversar tăcut, cu care ești nevoit să negociezi permanent.
Stefania Gheorghe: Nu a fost prima dată când am scris despre riscul seismic. De când locuiesc în București e o preocupare pe care o am, dar și o teamă generală pe care mi-o provoacă. A fost dificil, având în vedere numeroasele voci pe care le-am auzit – care simt că alți oameni le-ar lăsa în urmă. În același timp, m-am bucurat că am putut pune reflectorul pe două subiecte insuficient discutate – cutremurul și persoanele cu dizabilități.
Andrei Popoviciu: În această serie audio nu am documentat un risc abstract sau un scenariu îndepărtat, ci ceva care face parte din viața de zi cu zi a bucureștenilor. În timp ce lucram la podcast, mergeam prin cartierele vechi ale Bucureștiului, intram în clădiri încadrate în risc seismic și vorbeam cu oameni care știu că locuiesc într-un pericol permanent, dar nu au alternative reale. Eu nu sunt din București și nici măcar nu am trăit vreodată un cutremur. M-am mutat recent în oraș și m-am surprins că începeam și eu să normalizez acest risc, atât atunci când îmi căutam chirie, cât și în timp ce documentam materialul. Cred că asta a fost partea cea mai neliniștitoare: nu frica propriu-zisă, ci obișnuința.
Ce schimbare ți-ai dori să vezi în urma publicării materialului?
Vlad Odobescu: Mi-aș dori să existe strategii de consolidare coerente, care să meargă dincolo de perspectiva unui mandat de primar și care să țină de cont de priorități. Mi-aș mai dori ca autoritățile — atât cele centrale, cât și locale — să comunice mai bine cu proprietarii când vine vorba de consolidări, să caute să explice inclusiv de ce aleg o anumită soluție tehnică pentru o clădire sau de ce costurile trebuie să crească, atunci când e cazul. În lipsa acestei comunicări, reticența oamenilor — una perfect de înțeles în condițiile de azi — va rămâne o piedică în calea creării unui oraș mai sigur.
Cristina Radu: Mi-aș dori ca ideea de responsabilitate să devină colectivă: în instituții, în administrație, dar și între noi, ca locuitori ai orașului. Cred că ar trebui să ne întrebăm mai des cine rămâne pe dinafară atunci când facem un plan, dar în mod concret: cine nu poate coborî scările, cine nu poate înțelege un mesaj audio, cine are nevoie de limbaj vizual. Mi-aș dori ca materialul nostru să rămână în mintea cititorilor ca un mic disconfort. Nu mă refer la frică sau la panică, ci mai degrabă la senzația aia care te face să nu mai poți spune „asta e”.
Și aș vrea ca noi, ca oraș, să nu mai vorbim despre cutremur doar în termeni de noroc. Pentru că atunci când ajungi să depinzi exclusiv de noroc, înseamnă că cineva, pe parcurs, a renunțat să-și facă treaba.
Adela Cioruță: Mi-aș dori, în primul rând, ca implicarea autorităților să devină una reală, nu doar declarativă. Vorbim despre o problemă care ține de siguranța publică și de dreptul oamenilor de a se salva și a fi salvați, nu despre un scenariu ipotetic.
În același timp, mi-aș dori ca oamenii să fie mai atenți la cei din jur, în special la persoanele vulnerabile, care trăiesc într-un oraș insuficient pregătit pentru un cutremur major. Solidaritatea și responsabilitatea nu ar trebui să apară doar în momentul dezastrului, ci să existe înaintea lui.
Mai ales, mi-aș dori să înțelegem cu toții că aceasta nu este o problemă minoră sau îndepărtată. Riscul seismic din București este real, prezent și afectează zeci de mii de oameni aici și acum. Ignorarea lui nu îl face să dispară, doar ne face mai vulnerabili.
Ștefania Gheorghe: Nu cred că am scris niciodată cu așteptarea de a se petrece ceva după, dar mi-ar plăcea să vorbim mai mult despre accesibilizarea resurselor și informațiilor publice și despre reziliența în comunități. Mi-ar plăcea ca înainte de schimbări mari, să văd mai multe întâlniri în comunitățile mici, care să aducă oamenii mai aproape și care să stârnească în noi conștientizarea faptului că trăim printre milioane de alți oameni – pe care putem conta sau care pot conta pe noi.
Andrei Popoviciu: În urma publicării materialului, mi-aș dori în primul rând să se schimbe această stare de resemnare, măcar printre locuitori. Să existe mai multă presiune publică pentru ca problema riscului seismic să fie tratată ca o urgență reală, nu ca un subiect tehnic împins mereu în viitor. Dacă podcastul reușește să îi ajute pe oameni să înțeleagă mai bine situația în care ne aflăm și să pună întrebări mai incomode autorităților, cerând soluții concrete, nu doar exerciții și promisiuni, atunci și-a atins scopul.
