articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF
publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
Dacă pe 31 august 1946 ai fi deschis The New Yorker la cafeaua de dimineaţă sau în metrou, plănuind să arunci un ochi peste pagina săptămânală de umor sau peste ultima carte recenzată de criticul ăla la fel de greu de impresionat ca şeful tău înaintea evaluărilor semestriale, ai fi avut o mare surpriză. Pe 31 august 1946, pentru singura dată în istorie, o publicaţie şi-a dedicat întregul spaţiu editorial unui singur articol, scris de o singură persoană. Fără reclame, fără recenzii, fără comentarii sportive, fără politică, cultură sau pagina de opinii. Într-un text de mărimea unui roman rusesc rezumat de Reader’s Digest, John Hersey a rupt în premieră tăcerea privind urmările şi în special magnitudinea efectelor atacului nuclear de la Hiroshima. De la data lansării bombei atomice pe 6 august 1945 la ora 8 şi un sfert dimineaţa, o stare de confuzie alimentată de speculaţii cu privire la ce s-a întâmplat cu adevărat a persistat pentru mai multe luni în America şi în Europa. Fără a se cunoaşte numărul exact al victimelor sau starea supravieţuitorilor, The New Yorker a hotărât să îl trimită pe John Hersey la faţa locului pentru a intervieva oameni, pentru a căuta răspunsuri şi, nu în ultimul rând, pentru a încerca să pună în cuvinte o realitate în faţa căreia lumea părea să fi amuţit.
Hersey a petrecut o lună în Japonia, strângând informaţii fără nici un fel de ajutor din partea autorităţilor şi încercând să redea povestea supravieţuitorilor în propriile lor cuvinte. Ce a ieşit a fost un text fără precedent în presa americană care a schimbat pentru totdeauna modul în care noi ca cititori, dar şi ca oameni, ne raportăm la tragedia semenilor noştri. Treptat, preocuparea pentru ceea ce era considerat pe atunci triumful ştiinţei şi al tehnologiei, pentru noile orizonturi deschise de o sursă alternativă de energie, pentru întrebuinţări strategice şi formule matematice, a cedat în faţa unor noi tipuri de întrebări: cine sunt oamenii aceştia, cu ce gânduri s-au trezit de dimineaţă, câte guri de ceai sau cafea au apucat să bea înainte ca suflul exploziei să culce totul la pământ. Uimirea în faţa abilităţii omului de a-i smulge naturii unul dintre cele mai bine păstrate secrete a fost înlocuită de uimirea în faţa capacităţii omului de a continua chiar şi atunci când nu i-a mai rămas nimic.
Construit sau mai degrabă reconstituit pe baza mărturiilor a şase persoane care se aflau în Hiroshima la momentul exploziei, textul lui Hersey spune povestea supravieţuirii aşa cum este ea, miraculoasă, întâmplătoare şi încărcată de vinovaţie. Toţi cei şase au încercat să îşi explice supravieţuirea în diverse moduri, un taxi luat mai devreme, o umbrelă uitată acasă, pentru care cineva a făcut drum întors, o întâlnire contramandată şi toţi şase, cu fiecare încercare, s-au văzut nevoiţi să recunoască faptul că trăiesc dintr-un noroc chior. Toţi cei şase şi-au pierdut în explozie familia, locuinţa şi bunurile, toţi cei şase nu au auzit niciodată explozia, dar i-au văzut urmările, toţi cei şase se întreabă cu ce sunt ei mai buni decât restul, dar ştiu că răspunsul, dacă există unul, e dincolo de puterea lor de înţelegere, natura nu şi-a trădat încă ultimul secret.
Devenit un reper în istoria jurnalismului, reportajul lui Hersey aparţine unui gen de scriitură care transcende spaţiul, timpul şi definiţiile de manual: scriitura care schimbă lumea, un gen aparte care ar merita propriul său domeniu de studiu, aşa cum botaniştii, pornind de la un exemplar nemaivăzut de arbust sau plantă, reconstituie o întreagă încrengătură, familie sau specie. De la reportajele câştigătoare de Pulitzer ale lui Seymour Hersh care au generat un val masiv de proteste internaţionale împotriva războiului din Vietnam, la dezvăluirile din scandalul Watergate care au adus ziarului Washington Post Pulitzerul în 1973 şi care au condus la prima şi singura demisie a unui preşedinte american, de la anchete privind încălcarea drepturilor omului, abuzuri ale autorităţilor şi acţiuni frauduloase, la articole care au câştigat Pulitzerul pentru serviciul adus binelui public şi comunităţii, toate aceste exemple vorbesc despre un tip de jurnalism care nu urmăreşte doar să răspundă la întrebări, ci să dea naştere unor noi moduri de a pune problema.
Oricine s-ar fi mulţumit pe 31 august 1946 să admire coperta revistei The New Yorker ar fi văzut una dintre acele scene idilice de picnic care evocă atmosfera unui weekend în parc, ceea ce ar fi fost perfect explicabil având în vedere că totul se întâmpla într-o sâmbătă. Un om cântând la banjo, un pescar cu o pipă în gură, oameni care călăresc, joacă golf şi merg pe bicicletă, un bărbat cu un profil colţuros, schiţat parcă la repezeală, suspendat în aer la jumătatea distanţei dintre trambulină şi apă. Nimic nu te-ar fi pregătit pentru ceea ce urma. Având în vedere că fiecare copertă era comandată cu săptămâni înainte ca numărul să intre la tipar, cei de la The New Yorker au fost nevoiţi să păstreze imaginea iniţială pentru reportajul lui John Hersey. Pentru cei care au deschis însă acel număr, lucrurile nu au mai fost niciodată la fel, pentru că rolul jurnalismului care schimbă lumea este să nu se oprească la aparenţe. Putem vorbi despre grotescul situaţiei, despre schizofrenia unei societăţi care juxtapune cu lejeritate, într-o sâmbătă dimineaţa, imaginea unei familii la picnic şi unul dintre cele mai tragice dezastre din istoria umanităţii, dar, la fel de bine, putem vorbi despre iniţiativă, despre curajul unor redactori, editori şi jurnalişti de a atrage atenţia cititorilor asupra unui alt tip de realitate, fără a se păcăli însă vreo clipă că viaţa încetează să meargă mai departe.
Un gest ca cel al redactorilor de la The New Yorker este astăzi greu de urmat, într-o lume în care există o competiţie a dezastrului şi a nefericirii şi atât de puţin spaţiu de oferit tuturor. Poate că nu putem spera la o reinventare a formatului editorial şi nici nu ar trebui, dar putem spera ca, ocazional şi complet pe neaşteptate, aşa cum se întâmplă toate lucrurile bune, să apară un jurnalist şi un text care să ne oprească pentru o clipă din goana cotidiană şi să ne amintească de lucrurile care contează cu adevărat. Şi chiar dacă apoi ne reluăm viaţa aparent neschimbaţi, mergem la picnic, ne dăm cu bicicleta sau scotem câinele la plimbare, vom şti cumva în sinea noastră, cu un fel de intuiţie a cărei sursă nu o putem localiza, dar o simţim cumva în capul pieptului, că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Pentru o clipă, în lume s-a făcut linişte.
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.
